Mă uit la peretele de stâncă din față, perfect vertical și fără multe denivelări, de care m-aș putea sprijini. În sus nu am de ce să mă uit că cei de acolo nu sunt în locul meu, nu știu cât de îngrozitor se simte și nu pot face ei lucrurile pentru mine, oricum. Iar în jos evit să mă uit pentru că acolo se cască hăul.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte acum niște ani, într-un exercițiu de rapel, pe care nu mi-l propusesem, dar făcea parte din programul team building-ului la care participam.
Senzațiile pe care le încercam agățată de peretele de stâncă și speriată de moarte semănau mult cu cele pe care le trăiam zi de zi pe măsură ce data nunții se apropia. Încercasem să le evit, să fug de ele în pregătiri, alegerea rochiei de mireasă, a bisericii, a restaurantului. Mă refugiam în vâltoarea acestora doar să nu fiu atentă la gândul ce devenea din ce în ce mai prezent, că nu e bine totuși ce fac.
Dar mai erau doar două luni până la nuntă, totul pregătit, toți prietenii și rudele anunțate. Cum să renunț acum, cum să-i fac lui asta, măcar dacă nu s-ar fi ajuns atât de departe…
Am o frică îngrozitoare de înălțime și la exercițiul acela de rapel mă încumetasem pentru că nu știam cât de adâncă e prăpastia de desubt, nu se vedea din punctul de unde pornisem. După ce am coborât puțin și am ajuns să am perspectiva completă asupra lucrurilor, am cerut plângând să fiu trasă înapoi. Nu puteam, frica mă paralizase. Colegii mei însă coborau unul câte unul și mi-a fost greu să accept că doar eu nu pot. Așa că am cerut să mai încerc o dată. De data asta, în fața peretelui abrupt și fără a mai putea cere să fiu trasă înapoi, nu aveam de ales decât să fac cumva să găsesc puterea de a coborî.
Frica de înălțime m-a paralizat întotdeauna, nu pot nici măcar să mă uit pe fereastră de la un etaj superior, iar acum eram suspendată deasupra unei prăpăstii al cărei fund nici nu-l vedeam din cauza unor copaci care se zăreau foarte mici și foarte departe. A fost cel mai înfiorător moment din viața mea de până atunci. Un moment în care nu mă putea ajuta nimeni, trebuia să mă adun, să strâng din dinți și să fac ce trebuie să ies din situația aceea. Așa că am pus stângul lângă dreptul, am mai alunecat, dar până la urmă, încet, încet, am trecut prin toată încercarea. Și, chiar înainte să se termine, am simțit că acel cel mai înfiorător moment este, de fapt, cel mai minunat moment din viața mea de până atunci.
Când am ajuns deasupra copacilor nu-mi venea să mai cobor. Am blocat coarda și am rămas suspendată deasupra pădurii, coarda a început să se învârtă, m-am lăsat pe spate și m-am bucurat de un sentiment absolut fantastic de eliberare: reușisem, îmi înfruntasem cea mai mare frică! În timp ce mă legănam deasupra pădurii, am simțit cât de extraordinar poate fi atunci când prinzi curaj să ieși din zona de confort și să-ți depășești limitele.
La două zile după ce m-am întors acasă, invitațiile de nuntă erau gata și trebuia să încep să le trimit. Am simțit însă că nu pot, că dacă fac asta chiar se ajunge mult prea departe. M-am dus și i-am spus mamei că nu doresc să mă mărit și că voi anula nunta. Ea mi-a spus că mă susține în tot ceea ce fac, dar nu mă poate ajuta nicicum, trebuie să trec singură prin toată experiență. Atunci mi-am adus aminte de groaza în fața prăpastiei de sub mine, dar și de sentimentul fantastic pe care l-am avut după ce am trecut acea încercare. Așa că am pus stângul lângă dreptul, am mai și alunecat un pic, dar am reușit, în pofida a toți și a toate, a suferinței pe care știam că o provoc tuturor celor din jur, să zic NU unei nunți pe care nu o doream și DA mie, acum liberă să mă avânt într-o viață cu mulți pereți abrupți de urcat și de coborât și multe prăpăstii dedesubt, însă o viață care mă apropie cu fiecare încercare de acel moment când voi opri coarda și mă voi legăna pentru câteva momente deasupra pădurii, eliberată de orice frică și constrângere, bucuroasă că nu m-am resemnat și am avut curajul să caut ce mă face cu adevărat fericită.
Exersez mereu rapelul în diferite forme, conștientă că asta mă face mai puternică, caut ocazii să mă joc, să explorez, nu rămân în nicio situație în care nu mi-e bine, am curaj să ies din zona de confort pentru că acum știu că acolo se întâmplă lucrurile cu adevărat memorabile, care te fac să simți că îți trăiești viața, nu doar că ți-o treci.
Prin acel exercițiu de rapel mi-am antrenat și alți mușchi, nu doar ai corpului, ci și ai minții, ai încrederii și temerității de a face lucrurile pe care le doream. Apoi, prin alte exerciții – de scriere creativă, dramaturgie, fotografie, dans și mișcare performativă – am reușit să-mi dau demisia și să pornesc pe cont propriu, să-mi iubesc corpul și să mă împac cu trecutul.
O să vă spun, poate, și restul poveștilor, dar, până atunci, pe toți cei care m-au ajutat să reușesc îi găsiți reuniți în proiectul numit Exit[Zone], unde exersăm pași în afara zonei de confort împreună cu toți aceia care doresc să se cunoască mai bine și să-și depășească limitele.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
A fost o vreme când era invitată peste tot
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
