Aceasta este o întrebarea la care n-am primit decât răspunsuri care întăresc ideea ca dublul standard e una din trăsăturile umane, indiferent de meridian sau paralelă. “Nu vreau să creadă alegătorii că mă preocupă lucruri neimportante”. Amendabil cu – cine sunt alegătorii pe care îi vizezi? de ce o preocupare ne-excesivă, cu rezultate pozitive pentru imagine, un imperativ de altfel, este neimportant sau ar avea un impact negativ?
În America, un articol despre pantofii creaţi special pentru femeile active, deci şi pentru politiciene, cam scumpi ce-i drept – 300 de dolari perechea, purtaţi de o candidată şi de staff-ul ei de campanie, a avut parte de mai multe comentarii acide decât de cele aprobatoare. De genul “pe noi ne interesează ce este în capul ei şi nu ce pantofi poartă”. La fel, în România, după apariţia Elenei Udrea în “celebrul” pictorial din revista The One, părerile au fost majoritar nefavorabile, pe fondul diferitelor crize care ne macină existenţa. În rezumat, un fel de “ţara arde, şi blonda se piaptănă.”
Aminteam de dublul standard, egal practicat de ambele sexe când vine vorba de imagine publică şi aprecierea rolului ori a componentelor acesteia. Aici toată lumea e de acord că imaginea contează. Dar… Deşi bărbaţii noştri “publici” (să-mi fie iertat, mai degrabă campioni ai ne-eleganţei ca rezultat al interesului propriu ori al priceperii femeilor de lângă ei – faţă, spate, laterale) admiră apariţiile feminine cât mai “complete”, în acelaşi timp le şi dezavuează. Fiindcă ei ştiu că la competenţe egale, femeile le pot periclita poziţiile în politică sau în business, fiindcă eleganţa – punct, pentru că nu există mai multe feluri, aduce un plus de farmec greu de ignorat. La rândul lor, femeile nu au nici ele o atitudine neduplicitară faţă de competiţie, devenind brusc apărătoare de teritorii profesionale, cu gheruţele retractile în stand by şi o vorbă (g)rea gata oricând de zbor la adresa celorlalte competitoare.
Aşa încât, din motive ce ţin mai degrabă de gândirea ne-liberă de prejudecăţi, subiectul modă, în înţelesul lui deloc frivol, ca suport de imagine, dar nu şi de atitudine, rămâne tabu pentru femeile care intră în viaţa publică. Noi nu avem, ce-i drept, nici politiciene de talia lui Hilary Clinton ori Condoleeza Rice, şi nici prime doamne precum Jacqueline Kennedy ori Carla Bruni. Dar asta nu înseamnă ca discreţiei să i se dea un alt înţeles ori din lipsă de bun gust şi respect de sine ori alţii, eleganţa să fie pusă la colţ şi asupra unor lucruri, altfel normale, să se păstreze o tăcere ipocrită.
[poll id=”4″]
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
