Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Despre profesorul Umberto Eco

27 June 2019

După știrea morții lui Umberto Eco (februarie 2016), Smaranda Bratu Elian a deșertat o tolbă de amintiri în care apare cum poate nu mulți l-au știut. Mai jos, un fragment despre profesorul Eco.

Foto: Dilema Veche

“Printre numeroasele articole apărute în presa italiană în aceste zile despre tristul eveniment, unele sunt scrise de foştii lui studenţi care spun că Eco poseda în cel mai înalt grad ceea ce ei numesc libido docendi: îi plăcea pur şi simplu să predea. Ţinuse prelegeri la universităţi de cel mai mare renume din toată lumea, dar la cele italiene se simţea acasă, îndeosebi la cea din Bologna unde a fost, succesiv sau concomitent, profesor de semiotică, iniţiator şi director al secţiei de ştiinţe ale comunicării şi Preşedinte al şcolii doctorale de Ştiinţe Umaniste. Răspundea ca o gazdă voioasă oricui îi bătea la uşă, iar acela ieşea dinăuntru luminat sau, şi mai bine, cu dorinţa de a se lumina. Iar el rămânea probabil cu vălmăşagul din capul aceluia, iar şi iar, până când a scris o dată pentru totdeauna un îndreptar, ca să-şi înveţe studenţii cum se citeşte, cum se fac fişele, cum se ordonează ideile şi cum se redactează, adică a scris preţioasa cărticică Cum se face o teză de licenţă. Succesul ei pe tot globul a arătat că vălmăşagul era globalizat şi globalizată era şi nevoia de ordine şi rigoare. Deşi o scrisese probabil ca să scape de coşmarul de a repeta la infinit aceleaşi sfaturi, Eco întrevăzuse, cum făcea întotdeauna, într-un caz particular şi practic o problemă generală şi de interes teoretic.

Spuneam că ipostaza de profesor e mai puţin cunoscută la noi, gândindu-mă că cea de autor este copleşitoare. Este extrem de rar, dacă nu cumva unic, ca unui autor în viaţă să i se traducă şi publice în străinătate aproape imediat întreaga operă. Este cazul lui Eco, pe mapamond şi în România. Nu există scriitor italian mai tradus ca Eco. La noi edituri de prestigiu şi l-au disputat şi împărţit: Dacia, Pontica, Humanitas, Polirom, RAO, Curtea veche etc. Toate cele şapte romane (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga, Numărul zero) s-au publicat imediat în limba română, iar acest imediat cere o reverenţă adresată Ştefaniei Mincu, căci numai prietenia cu autorul şi hărnicia traducătoarei pot explica apariţia traducerilor la puţine zile de la lansarea romanelor în Italia. Lucrările sale de specialitate, de teorie literară şi semiotică (Opera deschisă, Lector in fabula, Limitele interpretării, Şase plimbări prin pădurea narativă, Apocaliptici şi integraţi, Structura absentă, Tratat de semiotică generală sunt numai câteva) fac parte din bibliografia de referinţă a oricărui cercetător român al domeniului graţie unor traducători şi specialişti de elită.

Printre ei nu pot să nu-l amintesc pe regretatul Cornel Mihai Ionescu, care, în plus, a dedicat Grupului 63, adică neoavangardei italiene crescută din rădăcinile teoretice ale Operei deschise a lui Eco, cu Eco membru activ al ei, o exemplară analiză în cartea sa, Generaţia lui Neptun. Dar de acelaşi interes s-au bucurat însemnările din Pliculeţul Minervei, rubrica permanentă a lui Eco între 1985 şi 2016 de pe ultima pagină a revistei l’Espresso, publicate apoi în volum, ori scurtele şi jucăuşele articole şi eseuri reunite sub titlul de Jurnal sumar, publicate în traducere românească la Editura Humanitas. La această listă incompletă, grupată aproximativ pe genuri, se adaugă însă alte genuri şi alte liste: seria de mari sinteze asupra artei publicată de RAO, Istoria frumuseţii, Istoria urâtului, Vertigo. Lista infinită apărute în frumoasa traducere a Oanei Sălişteanu sau volumul de eseuri politice Înainte ca racul, tradus pentru aceeaşi editură de un alt italienist de seamă, Geo Vasile.

Înşiruirea de mai sus, poate plictisitor de lungă, dar totuşi incompletă (la o simplă căutare pe librarie.net găsim 64 de titluri traduse în româneşte), am ţinut s-o fac pentru ca cititorii care cunosc numai o părticică din opera lui Eco să fie conştienţi că fărâma lor face parte dintr-un ansamblu polimorf grandios. La ce bun această conştienţă? Deoarece, după mine, în polimorfismul ansamblului stă unul dintre mesajele tari ale lui Eco. El poate fi rezumat în sentinţa terenţiană „Homo sum, humani nihil a me alienum puto”. Orice fapt omenesc, prezent sau trecut, privit cu atenţie şi inteligenţă, se poate încărca de semnificaţie. „Omenescul” la Eco se referea la orice întâmplare de peste zi ca şi la marile evenimente ale istoriei ori la densitatea culturii şi culturilor în stratificarea şi interferenţele lor. „Neînstrăinarea”, în schimb, avea la dispoziţie un instrument fără egal: cartea.

Cartea e de cele mai multe ori sâmburele plot-urilor romanelor sale, tema conferinţelor sale, sămânţa polemicilor sale. La bătrâneţe, el, care mânuia computerul cu dibăcie, care cunoştea şi ne avertiza asupra foloaselor, limitelor şi pericolelor internetului, simţea nevoia să apere cartea chiar ca obiect. Spunea el: „Există două feluri de cărţi, cele făcute pentru a fi consultate şi cele făcute pentru a fi citite. Primele (prototipul e cartea de telefon, dar se ajunge până la dicţionare şi enciclopedii) ocupă mult loc în casă, sunt greu de mânuit şi costă mult. Ele vor putea fi înlocuite de cd-uri, ca să mai salvăm din spaţiu… Cărţile de citit nu vor putea fi înlocuite de niciun dispozitiv electronic. Ele sunt făcute ca să fie ţinute în mînă, chiar şi când stai în pat, când aştepţi la bancă, acolo unde nu sunt prize, unde şi când orice baterie s-a descărcat, pe ele poţi să faci sublinieri, poţi să le îndoi la colţuri şi să le bagi înauntru semne de carte, le poţi lăsa să-ţi cadă din mână, pe jos, pe piept sau pe genunchi când aţipeşti, le poţi vîrî în buzunar, ele se jerpelesc şi capătă o fizionomie individuală în funcţie de intensitatea şi de frecvenţa cu care le citeşti… Cartea de citit ţine de miracolele acelei tehnologii eterne căreia îi aparţin roata, cuţitul, lingura, ciocanul, cratiţa, bicicleta”.

N-are dreptate, şi nu doar pentru că bicicleta nu e „la fel de eternă” precum roata. N-are dreptate fie şi numai dacă mă gândesc că un cititor nestăvilit precum Cărtărescu, care de altminteri scrie pe hârtie nu la computer, îmi arăta că îşi ţine o uriaşă bibliotecă pe tabletă. Dar am dat citatul pentru că el sugerează un tablou înduioşător de tihnă şi intimitate şi exprimă o legătură care la Eco a trecut din lumea spiritului în cea a trupului adică, ar zice medicii, s-a somatizat.

Citiţi continuarea articolului din Dilema Veche aici.



Citiţi şi

De ce am rămas singură

Aveam 18 ani

Despre profesorii cu note mici


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
128 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro