Supărările îmbătrânesc, îmbolnăvesc, ucid. Da, “inima rea“ poate ucide, la fel ca tutunul sau colesterolul. Dar până la supărarea extremă pe viaţă, altele mai mici sapă neauzite, sleind mintea şi trupul. Remedii ar fi multe, dar unul singur este panaceu: râsul.
Nu vreau să intru în mecanismele bio-chimice care produc toate efectele benefice (există chiar şi o ştiinţă care se ocupă cu studiul râsului, gelotologia, de la grecescul gelos 🙂 ), dar râsul chiar face o sumedenie de minuni: destinde, ameliorează dureri fizice, scade riscul de infarct, creşte imunitatea, libidoul, stimulează memoria, destinde psihicul, dezvoltă imaginaţia şi creativitatea, măreşte capacitatea respiratorie, salvează relaţiile tensionate, asigură succesul relaţiilor interumane, este tonic muscular şi ultimul, dar nu cel din urmă lucru bun, alungă depresia precum lumina sparge întunericul. Mi se par destule argumente ca măcar să zâmbim mai des. Şi nu doar aşa :).
În urmă cu câţiva ani, la intrarea în cabinetele medicale din Elveţia, o ţară recunoscută pentru morocăneala locuitorilor ei, deprimaţi poate şi de prea buna funcţionare a sistemului :), existau afişe care îndeamnau să râzi cu poftă. Nu ştiu dacă asupra elveţienilor o fi avut efect, dar românilor, sunt convinsă, un asemenea îndemn le-ar stârni fie şi numai hazul de necaz. Bună vorbă, nu?
În lume, terapia prin râs nu mai e demult o noutate. În România, doar la Cluj ştiu că există o râsotecă. Unde se râde în grup, organizat şi la preţul simbolic de 2 lei. Preţul pentru a străbate cea mai scurtă distanţă dintre oameni. În rest, se tot îngroaşă rândurile încruntaţilor cu privirile pierdute în goluri ale existenţei. Aş susţine cu mare voioşie o campanie naţională care să promoveze râsul ca terapie antistres. Prin tot spaţiul public să fie reclame cu adevărat “luminoase”, cu feţe zâmbitoare , iar la radio şi televiziuni, în loc de plicticoasele sfaturi cu sarea, grăsimile şi apa, să ni se reamintească un mare adevăr – “Râsul face bine sănătăţii”. Urmat de un hohot de râs molipsitor.
Vi se pare o nebunie? Dacă da, amintiţi-vă ce faceţi când sunteţi pozat pentru că, fireşte, doriţi, nu-i aşa?, să fiţi imortalizat arătând bine: zâmbiţi. Colţurile gurii se înalţă, ochii se îngustează, figura se luminează, şi chiar şi cele mai aspre trăsături se îndulcesc. Pe scurt, oamenii care râd sunt frumoşi şi asta ar trebui să fie de ajuns ca să fim voioşi şi să ne înconjurăm de cei asemenea nouă.
În final, ceva ce nu ştiam şi o nedumerire: cum de ne pierdem dexteritatea de-a râde, pe care o exersăm dinainte de-a începe să vorbim de câte 3-400 de ori pe zi, şi când ne facem mari, abia de mai umplem şase minute cu 17 hohoţele de râs? Să ne spună un gelotolog! 🙂
Sau TU. De ce nu mai râzi? Unde ţi-e voioşia de altădată?
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dragostea, compasiunea și blândețea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
