Ora 7, trezirea! Ca robotul merg până la bucătărie să pun de cafea. Îmi place să-mi beau cafeaua citind sau visând sau gândindu-mă la ceva. Azi nu mă gândesc, azi doar fac…
Îmbrac copilul şi mergem spre grădiniţă, apoi mă amestec în staţia de tramvai printre lume. E un pic trecut de 9, e mai liber în tramvai. Vânzoleala mai mare e până-n ora 9 şi pe la 13, când ies copiii/studenţii de la cursuri. Aici, în tramvai, nu se prea vorbeşte nici la telefon. Lumea doar se uită la telefon. În virtual, contururile sunt diferite… tu le vezi, tu le modifici… Ştiu deja traseul, căci l-am făcut ieri, ca să nu mai pierd timpul azi cu orientarea în spaţiu. Ce am observat şi ieri, şi azi… linişte. Lumea circulă, intră, iese, dar e linişte, parcă sunetul e pe vibraţii joase, imperceptibile, parcă nimeni nu vrea să tulbure sau să fie tulburat.
Unde ar trebui să fiu azi? La un curs de limbă. Da, o altă ipostază a mea, de parcă aş fi din nou studenta de acum n’şpe ani, fără niciun ţel, doar cea care se duce la curs pentru că vrea să ştie şi să termine ce a început, nicidecum cea cu ani buni de experienţă în consilerea pacienţilor. Prezentul pare aşa de departe…
Am un sentiment de dedublare şi nu e prima oară când îl simt.
Şi unde sunt acum? Despre ce e viaţa? Despre unde ar trebui să fiu conform unui grafic/model/orar de mine ales… şi unde sunt exact acum? Să mă înregistrez pentru consultaţie la un Brustzentrum…
Ce m-a adus aici? Planurile, refuzul unei lumi noi în care încă nu-mi găsesc locul, pentru că eu sunt un om care lucra cu cuvintele, iar aici învaţă de un an o limbă ca să mă pot exprima, adapta, trăi? Ce am ţinut în mine, ce nu am scos afară din moment ce nodulul meu cu care convieţuiesc de 10 ani a crescut într-un an neaşteptat de mult? Ce adună el acolo, căci era pe bază hormonală. Hormonal s-a schimbat în anul asta ceva? Clar că da, ştiu asta, mi-am observat firele albe, unul câte unul pe la tâmple, iritarea câteodată fără niciun sens… doliul din care parcă nu mai ies după jobul meu de dinainte şi pentru care mi-a trebuit un an şi trei luni să scriu demisia… Am ştiut că nu mă întorc, dar nu am putut semna că nu mai sunt ceea ce am fost până atunci.
Linişte. Linişte şi-n sala de aşteptare. Încă două femei în faţa mea, cu pereche. Eu fără… perechea mea nu are ce căuta aici. Ce a crescut acolo e rodul minţii mele şi al sufletului meu tulburat. El mi-a fost sprijin şi lumină din prima zi când l-am cunoscut, la fel este şi azi… El este partea mea bună, nu vreau să-l stric sau să-l încarc. Am nevoie să fie exact aşa cum e. Eu trebuie să mă repar, nu el.
Văd aparatul de cafea, cică funcţionează numai cu monede de 50 de cenţi. Caut prin geantă şi observ că e ruptă căptuşeala într-un colţ, iar pe-acolo s-a strecurat mărunţişul meu. Uite de ce mi se părea geanta grea. Îmi iau o cafea mai fără zahăr, că nu am cu ce să amestec în ea, mă aşez şi beau. E bună, cred, că am apucat să beau vreo patru-cinci înghiţituri şi deja sunt chemată. Se lucrează sistematic aici, organizat.
Oare cum trebuie să fii, ce studii să ai să lucrezi aici, la partea de consiliere mă gândesc eu. Sistemul lor nu-mi este foarte cunoscut şi nu aşa aş fi vrut să-l cunosc… Eu eram de partea cealaltă a baricadei, eu eram cea din birou, nu cea din sala de aşteptare. Dacă mi-ar fi spus cineva ceva despre unde o să fiu acum, în urmă cu doar câţiva ani, i-aş fi râs în nas.
Iar linişte… personalul îşi face treaba. Când simţi acul, ca o „înţepătură de albină”, mă gândesc că mai bine nu. Vin peste trei luni din nou şi văd eu atunci… Dar nu zic nimic. Văd neoanele din tavan, aud sunetul metalic de prelevare la intervale de timp. De trei ori. E nevoie de trei probe. Pe viu şi nu doare, dar doare pe dinăuntru… Tot sunt întrebată dacă sunt bine. Rezultatul sper să nu doară… Doctorul zice, printre altele, că nu ar trebui să-mi fac griji, doar că aşa ştiu sigur ce e… dar în rest, o să ştiu ce e? De unde să mă apuc să mă reconstruiesc?
Dacă o să-mi regăsesc/refac calea… ei nu vor mai creşte. Un program s-a încheiat sau trebuie să rescriu programul. Ies de-acolo ca şi cum m-aş fi dat jos dintr-un carusel. Îmi regăsesc cafeaua în sala de aşteptare. Mă aşez s-o beau, de parcă acolo ar fi fost măcar o cafenea. Acum mi se pare bună, gustul cunoscut şi aromat… Doamne, cât cauţi o fărâmă de firesc, de ceva care să-ţi dea o stare de confort de-al tău, ceva, acolo, chiar şi o gură de cafea… E bine, e încă bine… o să fie iarăşi bine, e numai un scurt-circuit, o atenţionare a unei perturbări.
Afară ninge cu fulgi mari, dar aerul de sărbătoare, de Crăciun, nu e… Se topesc fulgii pe asfalt. Merg spre staţie cu paharul aproape gol în mână. Ţin în el picăturile de speranţă că pot să fac faţă la tot ce vine peste mine şi azi, poate şi mâine. Tramvaiul e plin… Mă aşteaptă copilul la grădiniță şi cărţile de citit, că marţi am test. Mă sună soţul să-mi spună că a ajuns acasă. Ei sunt casa mea, au fost mereu, înţeleg asta, dar aici… şi toate astea vin după ce duminică tocmai am căzut de acord să mai cumpărăm un apartament în România… De ce-mi construiesc bula de siguranţă acolo, iar noi suntem aici? Şi eu am vrut să fiu aici. În fond, jobul nu e cine eşti tu… poţi să rescrii o altă poveste chiar aici.
Fac câţiva paşi mici… spre mine.
O cititoare
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
