Ţi-am spus odată că scriu cu oarecare decenţă, că până şi eroticul la mine are o oarecare decenţă: decenţa imposibilităţii anumitor cuvinte. Mi-ai spus să-mi dau drumul la cuvinte, să le las să curgă cum or vrea ele să curgă, oi vedea eu pe urmă unde mă va duce cuvântul. Ţi-am spus că eu ştiu unde nu mă poate duce cuvântul şi spunându-ţi asta roşisem deja până la virgula aia răsărită de nu ştiu unde. Ţi-am explicat apoi că nu pot scrie decât în lucruri în care cred până la capăt, eroticul expus în scrieri era o chestie în care nu credeam până la capăt, era o chestie cu care aş fi dat greş. Aş fi dat greş pentru că ar fi sunat forţat. Am adăugat că nu mă deranja prea mult lipsa eroticului atâta vreme cât existau încă o mulţime de alte lucruri interesante care mai puteau încă fi scrise. Desigur, acceptam ideea, eroticul atrăgea ca magnetul pentru că majoritatea se identifica cu eroticul.
Ţi-am explicat de ce toate acestea: pentru că eu eram mai cerebrală decât media, mai rece, mai distantă decât toţi alţii, probabil de aceea. Şi pentru că nu-mi puteam depăşi natura, nu forţat, nu autentic, probabil de aceea.
M-ai ascultat cu atenţie şi într-un final mi-ai propus “exerciţiul chiloţilor”. M-am gândit imediat că nu sună bine, sunt unele cuvinte care sparg timpanele. Cum să poţi ascunde urâţenia cuvântului în spatele semnificaţiilor? Cum să-l faci să rezoneze cu tine şi cu felul tău de a fi? Cum?
Ţi-am spus că eu aleg cuvinte care să sune bine în context, cuvintele care să aibă o oarecare muzicalitate. Că mi-ar fi greu să scriu despre lucruri mai puţin poetice. Cum aş putea provoca frisoane fără a pica în ridicolul non-autenticului? Cum să fiu eu acolo unde nu pot fi eu?
Cum să pun „chiloţii” într-un context poetic? Cu greu, probabil agăţaţi de o sârmă ruginită.
Apoi mi-am spus că de ce nu, în definitiv era haioasă chestia cu chiloţii. Poate peste ani de zile voi putea spune că totul a început … de la nişte chiloţi. Sau poate că nu voi putea spune nimic. M-a amuzat tema şi în acelaşi timp mi s-a părut extrem de dificilă : „Cum mi-am lansat eroticul din mine? Cu nişte chiloţi!”
Ţi-am spus într-un final că exerciţiul mi se părea dificil, dar tocmai de aceea îmi plăcea, mă forţa să scriu în jurul unor astfel de cuvinte fără a cădea în capcana kitsch-ului. Era un exercitu complicat, să scriu despre chiloţi într-un fel poetic şi pe înţelesul tuturor, adică cu o perdea cât de cât transparentă. Şi totusi încercat oceanul cu degetul…
Ochelari de cal
S-au întâlnit la coadă la brânză. Ea stătea picior peste picior, el nu-şi găsea locul.
El (despre ea) : Era atât de profundă privirea aceea verde-măslină, atât de grăitor sensul dat de nuanţele ei imperfecte, atât de „altfel totul” decât tot restul încât chiloţii roz cu danteluţă albă trecuseră practic neobservaţi.
Ea (despre el) : Nu avea decât două perechi pe vremea aceea, una albă cu nişte dungi de un portocaliu ciudat şi cealaltă de-un degrade ciudat. Spăla la mână pe vremea aceea şi usca afară, pe sârmă. O pereche era încă pe sârma din curtea de peste gard, celaltă era probabil pe el. De atâta ploaie ruginise de tot sârma. .
El : V-am remarcat, doamna dragă, privirea, nuanţele ei au un sens cu mai multe direcţii. Mai presus de toate verdele-măslină m-a dat pe spate.
Ea (privind într-un punct fix, peste gardul din faţă) : Portocaliul este culoarea mea preferată, aveţi gusturi fine pentru vremurile astea.
El (neînţelegând unde anume bate): Sunt un fan al lucrurilor profunde.Mai presus de toate, caut sâmburele lucrurilor.
Ea (scuturând plictisită scrumul pe lângă coadă): Pro-fan sau fan-fundă? Sâmburele este întodeauna undeva la mijloc.
El (înţelegând): Totul e relativ. Până şi sârma. Vremuri…
Mirosea a salată de roşii şi castraveţi, lipsea doar brânza. Ea îşi revizuise între timp poziţia, el rugase pe cineva să-i ţină rândul.
Ţi-am spus odată că scriu cu oarecare decenţă, că până şi eroticul la mine are o oarecare decenţă. Ţi-am explicat apoi că nu pot scrie decât în lucruri în care cred până la capăt, eroticul expus în scrieri era o chestie în care nu credeam până la capăt, era o chestie cu care aş fi dat greş.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Delta Dunării – un loc ce trebuie văzut măcar o dată în viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
