1. Secunda de realitate, Recheșan Gheorghe, Timișoara
(câștigătorul care va lua totul și care a reușit performanța de a avea două texte în primele 15)
”Deși nu durează mai mult de 1/30 secunde să realizezi o fotografie, unora le trebuie o viață întreagă să o explice.” ( Brooke Jensen)
Împinse uşa grea, din metal şi trecu în holul placat cu faianţă albă oprindu-se în faţa altor două uşi. Pe una dintre ele era desenată, cu negru, o gheată, pe cealaltă un pantof cu toc. Sub pantoful de damă o mînă naivă mîzgălise un penis uriaş. Zîmbi şi simţi pentru o clipă imboldul să scoată Leica de 35 mm dar renunţă.
” E-un subiect potrivit mai degrabă pentru Martine”. De sub uşi se strecura un miros acru de urină şi dezinfectant.
Din penumbră, o voce hîrîită întrebă:
-Te pişi sau te caci?
O femeie în vîrstă, înfofolită într-o pufoaică albastră, aşezată pe un scaun fără spătar, îl privea insistent:
-Dacă te pişi îi cincizeci de bani, dacă-ţ trebe hîrtie îmi dai un leu!
Nu înţelese ce-i spuse, dar articulă răspicat în româneşte:
-Nu, mul-zu-mesc!
Se îndreptă spre chiuveta pe care o zări într-un colţ. Întinse palmele sub jet şi-şi stropi obrazul. Spuse încă odată “merci” şi ieşi urmărit de privirile femeii. Victor îl aştepta, fumînd.
-Grăbiţi-vă, monsieur Henri, trenul pleacă peste cinci minute!
Zîmbi din nou. De multă vreme nu i se mai adresase nimeni cu “monsieur Henri”. Poate din toamna lui ’47 în Punjab? Nu, acolo îi spuneau sahib Henri. Să fi fost în Shanghai, decembrie ’48 cînd miliţia lui Mao reprimase cu sălbăticie protestele iscate de febra aurului? De atunci, ori de cîte ori folosea lentile noi, le testa fotografiind raţe. Se îndreptară spre peron, unde se înşirau cîteva trenuri nemişcate, cu ferestrele luminate, decupate în întuneric.Tînărul îl conduse spre unul dintre ele, pînă-n dreptul unui vagon vopsit în bleu tern.
-La Bucureşti vă aşteptă Andrei şi un tovarăş de la ministerul culturii!”
Se miră: “camarade?” apoi rîse tăcut: “aaa, da, tovaraş, tavarisci, companeros, partid, kuomintang, am înţeles!”
Pe scara trenului îi întinse mîna:
“Bu-cu-resci, Andre, camarad…Mul-zu-mesc, Victor” şi adăugă:” într-o zi, vom face un tur cu camerele prin Alpes-de-Haute, o să-ţi placă!”
Podeaua trenului se clătină pe neaşteptate şi vagoanele se mişcară scrîşnind. După ce-şi regăsi echilibrul, se strecură prin coridorul slab iluminat, ferind husa aparatului de mînerele uşilor. Găsi compartimentul, intră şi întrebă:”liber?”. Era al treilea-patrulea cuvînt care-l învăţase aici, după ”da”, ”nu”, ”mulţumesc”. Liber. Libertate. Eliberare, care nu e-ntotdeauna urmată de libertate. Învăluiţi într-o lumină săracă, gălbuie, doi tineri îl priviră curioşi. Băiatul, un brunet cu faţa prelungă şi părul castaniu, ondulat, îi răspunse morocănos, arătîndu-i bancheta:
-Da, e liber, poftiţi!
Fata îi zîmbi şi murmură ceva neînţeles. Purta, ca rusoaicele, un sarafan din stofă în carouri, iar părul şaten cu reflexe roşcate și-l strînsese la ceafă într-o coadă. Pielea ei de blondă respingea lumina, cum spunea Renoir. Celălalt Renoir, în timpul filmărilor la “Regula jocului”, îl sfătuia: ” Vezi, băiete, fotogramele nu-s altceva decît pictură cu aparatul, tehnica e un moft, camera trebuie să fie extensia ochiului!” Se aşeză întorcîndu-i zîmbetul şi puse cu grijă Leica pe podea, lîngă banchetă.
Brunetul arătă spre aparat şi întrebă ceva din care nu înţelese decît “tren”, “bucureşti”, “viteză”. Răspunse apăsînd silabele:
-Da, bucuresci, foto, France!” apoi se corectă:” reportages, monde entiere!”
Celălalt dădu din cap:
-Ahaaa, franţa, bel peis!
Încurcat, tăcu și-și îndreptă ochii pe fereastra compartimentului, spre peisajul care se derula în beznă. O cîmpie plată ca-n Ile de France, case scunde şi cîţiva plopi ca nişte lumînări gigantice, verde-intens. Fata oftă şi îşi sprijini capul de umărul băiatului. El îi şopti ceva, ea se descălţă şi îşi ridică genunchii pe banchetă, apoi surprinzîndu-i privirea îi acoperi picioarele cu sacoul lui. Picioarele Martinei, întinsă pe canapea, ca-n nudurile lui Modi. Gambele slabe ale puștoaicei aşezate pe scările unui bungalow din Louisiana. Genunchii şi coapsele femeii blonde care priveşte-n gol pe fereastra unui bistro. Fotografiase multe femei și fete, din Quebec pînă în Japonia. Majoritatea nici nu știau că-i pozau, ca și fata aceea din Tarragona care întindea brațul peste grilajul balconului apucînd…Pleoapele îi coborîră grele şi adormi legănat de mişcarea sacadată a trenului.
Cînd se trezi, pe fereastra compartimentului se filtra o lumină blîndă, gri pal, fără reflexe violente. Pipăi husa zgîriată a Leicăi. Tinerii dormeau îmbrăţişaţi, ea cu capul sprijinit de pieptul lui, el cuprinzîndu-i gîtul cu un braţ protector şi posesiv totodată. Zîmbi, trase draperia mirosind a tutun, şi şopti mîngîind carcasa vopsită în negru mat.: “mînă de catifea şi ochi de şoim”. Declanşatorul ţăcăni scurt, fără zumzetul sîcîitor al blitzului. Oftă ușurat de-o povară invizibilă și trase fără zgomot ușa, ieșind pe culoar. Se lipi de geamul mînjit de praf ca lentila murdară al unui obiectiv și încercă să descifreze numele gării care se apropia.
12. Ultima fotografie, Recheșan Gheorghe, Timișoara
Mai am două ţigări în pachet. Constatarea asta mă sîcîie mai mult decît amalgamul de mirosuri din vagon. Izul fad din pluşul banchetei, damful de tutun îmbîcsit în perdele, duhoarea de motorină care se strecoară prin îmbinările pereţilor, pe sub praguri și osii, boarea iute, agresivă de crezol, toate-s mai suportabile decît perspectiva de a nu fuma cîteva ore.
Tînărul brunet din dreapta mea e fumător, simt mirosul amar impregnat în pielea lui. Știu că-i brunet, doar bruneţii fumează cu poftă, scăldîndu-se în fum, aruncînd cu încîntare, colaci albăstrii pe nări. Cînd a intrat în vorbă cu tînăra de alături am simţit cum duhnea a carpaţi fără filtru şi a transpiraţie unsuroasă. Ea n-a părut deranjată, au sporovăit o vreme pînă cînd a intrat un alt călător. Dinspre el adia o boare de bumbac vopsit, parfumul inconfundabil de indigo şi denim, iar cînd s-a aşezat lîngă mine m-a atins cu un obiect pătrat, o servietă mică din piele sau husa unui aparat foto. E un bărbat de cel puţin şaizeci de ani, am simțit după parfumul de after-shave care nu mai stăruie în pori ca la tineri, alunecă pe epiderma obosită şi după felul în care s-a lăsat oftînd pe canapea. A bălmăjit un salut neclar, graseind consoanele, iar cînd l-am întrebat pînă unde călătoreşte a articulat încet: “bucuresci, gara du nord” apoi stingherit şi-a întors ochii spre peisajul care se derula în viteză. Înainte de accident îmi plăcea să călătoresc, aveam senzaţia că privirile mele, măturînd curbele terenului, atingînd arborii, casele, marginea taluzului aleargă odată cu trenul, iar orele treceau în goană.
Vagonul ia o curbă largă şi zdruncinătura neaşteptată o împinge pe fată spre mine. E blondă sau şatenă, părul ei miroase a soare şi degajă o aromă proaspătă, de săpun pe care numai pielea blondelor o au. Ea se scuză, o asigur că e-n regulă, iar brunetul intervine, amabil:” puteţi să vă mutaţi lîngă mine, e loc destul loc, nu-i aşa?” Dau din umeri, fotograful tace, neînţelegînd nimic, admiră iar peisajul şi ea se mută în fîşiîitul rochiei frecînd canapeaua.
Profit că genunchii lor nu îmi stau în cale şi ies pe culoar. Ating cu fruntea geamul, sticla e caldă şi îmi imaginez rambleul şi stîlpii de telegraf alergînd pe marginea lui. Cînd îmi aprind ţigara, aud uşa izbindu-se şi, odată cu ea, pe brunet: “aveţi un foc?”. Întind ţigara, mîna mea bîjbîie în gol, iar cînd îmi prinde pumnul apropiindu-şi obrazul de mucul arzînd, îi simt privirile cum trec peste ochelarii mei cu rame negre. Suflă pufăind primul fum şi-mi zice: ” e mişto tipa, ce spuneţi? păcat că e logodită!” Fiindcă tac, continuă:”n-aţi observat verigheta? deși am întîlnit destule gagici care-o poartă ca să le lase bărbaţii-n pace!” Mi-am terminat ţigara şi dau să o sting, dar nu găsesc scrumiera din metal. El şopteşte ” aveţi probleme cu vederea, de ce nu mi-aţi spus, să vă ajut?” Mai mult decît infirmitatea, mă agasează grija celor care din jur şi mă strecor înăuntru. Cînd mă aşez, îl ating pe bătrîn şi îngaim un “pardon”, iar el răspunde politicos ” nu faci nimic”. Îmi reazem capul de spătarul banchetei, învelitoarea scrobită îmi zgîrie ceafa şi închid ochii, asta mă scuteşte de alte comentarii. O rază moale îmi mîngîie obrazul, s-a lăsat întunericul şi luminile din compartiment s-au aprins bîzîind. Probabil că toţi picoteau, cînd dormi orele trec mai repede pe întuneric, fiindcă tînărul se ridică cerînd permisiunea să stingă becul. Brusc, un miros de tălpi invadează aerul, nu e chiar deranjant, dar sunt sigur că cineva s-a descălţat. Bătrînul n-ar face-o, i-aş fi auzit icnetele cînd și-ar fi deznodat şireturile, iar picioarele brunetului ar puţi violent, a transpiraţie dospită în şosete din nylon. Da, e fata, se aud arcurile canapelei vibrînd cînd îşi ridică picioarele şi îşi propteşte genunchii de şoldurile lui. Străinul doarme sau poate îi priveşte pe sub gene, amintindu-şi alţi tineri, scunzi, înalţi, bruneţi, fumători sau nu, alte fete blonde cu genunchii dezgoliţi, alte trenuri alergînd în noapte.
Cînd mă trezesc, am dormit cîteva ore, pipăi arătătoarele ceasului şi ascult respiraţia celor doi, adulmec mirosul de trupuri tinere, toropite de somn. Bătrînul se foieşte, răspîndind un miros greu de descris, de celuloid şi metal, apoi aud pocnetul declanşatorului, scurt, repetat. Îmi imaginez scena, corpurile îmbrăţişate, lumina moale, caldă învăluindu-i odată cu privirea lui. N-a folosit bliţul, îmi trece cu ironie prin minte, m-ar fi orbit şi-ar fi decupat prea aspru siluetele în fundal. Îmi amintesc, ca şi cum aş avea-o în fața ochilor, ultima fotografie pe care am ţinut-o în mînă. Era făcută pe la începutul secolului, în tonuri sepia şi surprindea un bărbat și o femeie tînără, pozînd țepeni în fața camerei obscure. După ce trenul frînă, împingîndu-mă peste genunchii brunetului, fotograful se ridică şi trecu încet spre uşă, emanînd aceleaşi mirosuri de rouă, praf şi pelin care umplu cîmpia întinsă sub razele răsăritului, pînă spre orizont.
Citiţi şi
Robert Capa: “Dacă fotografiile tale nu sunt destul de bune, n-ai fost destul de aproape”
Fotografia și citatul zilei – Allain de Botton
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
