Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Feisbucărind, duios viaţa trecea

21 October 2013

Acum trei ani, cam pe vremea asta, am început să scriu pe o platformă unde-mi aveam pagina personală. Un fel de blogul meu. Nu ştiam nimic despre asta. N-a fost deloc uşor să mă obişnuiesc cu pagina pe care-o administram, dar deloc. Descopeream în timp o mulţime de butoane şi de fiecare dată mă speriam ca de fiertură de ele. Aşa sunt eu, dă-mi ceva tehnic, şi-o pun mintenaş de-o tentativă de preinfarct.

Cumva, habar n-am cum, am înţeles c-ar trebui să-mi fac şi cont de Facebook, aşa că m-am mai speriat o dată: „Cu ăla ce mai fac?“. Am făcut pagina vineri, m-a ajutat colegul meu de birou, art directorul, sâmbătă am scris primul text, iar luni am deschis Facebook-ul, denumit în continuare feisbuc. Aveam o cerere de prietenie. Lucian Mândruţă – primul meu prieten de pe feisbuc.

Şi-apoi, fiindcă scriam cam un text pe săptămână, şi numai bizarerii sentimentaloide, însă complet neromanţioase, am învăţat, ei, nu din prima, nu te grăbi să mă feliciţi, să pun link pe feisbuc. Întâi, mi-a fost ruşine să pun, mi s-a părut autopromovare, ce vină avea lumea că îmi ia mie foc tastatura în modalităţi hebdomadare? Dar, surpriză!, găseam mereu cereri de prietenie. Le acceptam pe toate. Cine să fie, îmi ziceam, oameni care mă citesc…

Nu vorbeam nimic cu nimeni. Puneam linku’ şi plecam. Nici nu deschideam contul până nu era rost de link nou. Numai prin toamna lui 2011, cam nelămurită fiind la inima mea cunoscută, am pus nişte muzichii. Nu m-a băgat nici dracu’-n seamă. Adică, like-uri or fi dat, n-am numărat, dar a fost o tăcere obstinată.

Apoi, anul ăsta, prin aprilie, am început să scriu pe Catchy. Tot săptămânal. Aşa că intram deja de două ori, uneori chiar de trei şi-aveam din ce în ce mai multe cereri de prietenie. Toate acceptate. Oameni, ce să fie, că doară nu dinozauri… Dintr-odată, au început a vorbi cu mine, iar eu am înţeles, tot nu din prima, e drept, ce e aia o reţea de socializare. Şi, Doamne, greu i-am mai găsit butoanele! Că nici acum nu le ştiu pe toate.

I-am dat şi timp. Picurat. Printre treburile mele de la birou. Seara, când închideam prăvălia, gata şi feisbucu’. Îl culc cu găinile şi-l scol boiereşte, după prânz. N-are el ce căuta-n viaţa mea particulară, că e cronofag şi energofag. Dar să ştii că are o parte foarte frumoasă şi ştii de ce? Fiindcă pe feisbuc am găsit nişte oameni extraordinari. Oameni pe care-i cunosc de-acum, că n-am rămas la schimburi scrise de replici, oameni pe care i-am întâlnit cel puţin o dată, cu care vorbesc la telefon, oameni pe care-i preţuiesc şi care-mi sunt dragi. Şi, nu, n-am avut nicio surpriză neplăcută. Aşa cum mi-au părut a fi, aşa şi sunt.

Dar, da, feisbucu’ e seducător şi Gargantua şi Pantagruel dimpreunălea. Am stat ieri, duminică, pe feisbuc. Am zis una, alta. Şi-am văzut câtă lume, dar câtă lume, Doamne!, era acolo, la post, într-o zi soroasă şi caldă de octombrie. Păi, de ce, om bun, prinseşi tu lipitură de tastatură şi de monitor, de ce? Că viaţa e în duioasă promenadă, însă în cu totul alte părţi… Mă laşi să te-ntreb câte ceva înainte să plec? Dar să te-ntreb direct şi să-mi răspunzi aşijderea?

Tu de ce stai pe Facebook?

  • 3. Pentru informare rapidă. (59%, 275 Voturi)
  • 1. Ești (prea) singur/ă și nu prea sigur/ă pe tine. (13%, 61 Voturi)
  • 5. Existența virtuală e mai roz decât cea reală. (11%, 53 Voturi)
  • 4. Să arăți că exiști. (10%, 46 Voturi)
  • 2. Face parte din job-ul tău. (7%, 33 Voturi)

How it looks now: 468

Loading ... Loading ...


Citiţi şi

Mai aveam puțin și sunam la 112

Rușinea și frica

Întoarce-te, Costele!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,387 views

Your tuppence

  1. simona mantescu / 22 October 2013 14:32

    in nici una din cele 5 variante nu ma incadrez , sunt singura dar sigura pe mine , nu cred ca asa arati ca existi , dar totodata e asa fain sa cunosti oameni interesanti ,sa discuti cu ei ,vrute si nevrute , dupa un timp evident , sa devii prieten chiar in viata reala ,sa deschizi noaptea si sa raspunzi unui comment facut dimineata …sa nu fim ipocriti , ne place sa comunicam si asta e o modalitate

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. sasha / 22 October 2013 1:37

    pai, optiunea de a nu fi pe fb nu e o optiune?

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Belle d”Imagination / 21 October 2013 15:54

    Eu am stat pt Mah Jong.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Ana Barton / 21 October 2013 13:04

    Nu te-ndemn. 🙂

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. Manuella / 21 October 2013 12:54

    Prin urmare, mă îndemni să-mi fac cont? 😉

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro