Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Festivalul Enescu din capu’ nostru

7 September 2019

Plec de acasă cu două ore mai devreme, că nu se știe. Șterg cu rochia toate mașinile parcate pe trotuarele de la Sala Palatului. În fața intrării stau așa, ca la pozar, mulți oameni îmbrăcați care mai de botez, care mai de serviciu, care mai de club, care mai de de ștrand. Mult fond de ten, rujuri rezistente la transfer, multe tocuri. Selfie-uri fără număr, să fie. Câțiva oameni faini încearcă să strângă semnături pentru domnul Barna. „Cum să semnez pentru unu’ care ține cu homosexualii?”, „Sunt bugetar, nu știu dacă am voie să semnez”, „Sunt cu soția”, „Mă mai gândesc”, „Mai târziu”, „Mă, băieți!!!”. Sper că au supraviețuit.

Sunt moartă de foame și mă reped spre chioșcurile ambulante de la parterul Sălii Palatului. Ciocolată Măgura de două feluri, ciocolată ROM, Fanta și încă vreo două produse. Mă gândesc c-o fi vreun happening pentru străinii aterizați la Festivalul Enescu. Mă simt norocoasă. Ajung în sală, sala congreselor, sala aplauzelor, sala unanimităților.

Mochetă roasă, scaune strâmbe și incomode. Un domn cu mustață și pungi foșnitoare, vecinul meu de scaun. Îl salut. Nu răspunde. Nimeni nu-și salută vecinul de scaun la concert. Păi de ce?! Stau lângă balcon și culoarul de la mijloc, unde, pe o cutie de metal cât un copil într-a doua, e așezat un fel de aparat negru SF, foarte sculptural – Henry Moore like. Din când în când, când îl apucă, lighioana face mișcări de rotație bruște. În prima seară a și zumzăit superior, neintimidat de Filarmonica din Berlin. N-a fost uşor pentru cei din preajmă. N-o fi fost uşor nici pentru el.

După pauză începe vânătoarea după un loc de unde se aude mai bine. Suntem un popor viu.

Richard Strauss, Die Frau ohne Schatten, Rundfunk-Sinfonieorchester, Vladimir Jurowski. Soliști, coruri, multimedia, nume proprii. Cred că acum s-a cântat pentru prima oară în România. O partitură complexă, una dintre cele mai complicate și rafinate lucrări ale lui Strauss. Un tur de forță, orchestra, soliștii, corurile – au dat tot. Totul, într-o sală cu o acustică îngrozitoare. Ce păcat de harul, efortul, entuziasmul și iscusința oamenilor de pe scenă. Ce păcat de poveste: „Zilele lui erau nopțile ei, nopțile lui erau zilele ei”.

Din doi în doi ani, Festivalul Enescu, un fel de produs de lux, ne validează. Pe fiecare dintre noi, organizatori, sponsori, țara. Suntem un fel de personaj colectiv, care suferă de imunitate cognitivă. Nu ne place și abia așteptăm să treacă doi ani și să mergem din nou, să ne deprimăm și să ne plângem din nou. Ca-n bancul cu Ceaușescu și ursu’…

În realitate puține sunt la locul lor în Festival: brambureala pentru bilete & abonamente, locul în care se desfășoară – memoria sălii, acustica, infrastructura, îmbâcseala, vecinii de scaun care beau apă acidulată în timpul concertului și apludă când îi apucă. Vecinii care foșnesc și vecinii fini care șoptesc „Nesimțitu’”, în momentul în care Anne Schwanewilms se dezintegrează: Ich… will… nicht!

Un festival în capul nostru. În realitate, un șir de frustrări care dau dependență o dată la doi ani. Altfel, programul din acest an, pur și simplu desăvârșit. Păcat că nu auzim muzica. Ne-o imaginăm. Ne imaginăm c-am participat la un mare concert. Și chiar așa a fost. În capul nostru.

Doi ani trec repede.

O capitală europeană fără sală de concert, fără pavilion expozițional, fără nicio infrastructură viabilă. Fără nădejde.

E 12 noaptea. Un meloman cu părul alb și borsetă verde vede enorm: ce noroc cu Enescu, uite ce frumos e orașul, câți oameni eleganți pe străzi…

Guest post by Manuela Plăpcianu



Citiţi şi

Țineți-vă, naibii, hormonii în frâu! Ați ajuns mai rău decât animalele

Marion Cotillard şi Orchestra Națională din Lille, pe scena Ateneului Român

Festivalul George Enescu – “Oraşul cântă” între 19 şi 22 septembrie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
135 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro