Fructe de mare

Gheorghe Recheşan

13 November 2013

„Mănînci ca o anorexică!” constată Bogdan trăgînd în dreptul lui farfuria plină cu crustacee, moluşte şi bucăţi de cefalopode înecate într-un sos vîscos, albăstrui.

„Nu sunt anorexică… pur şi simplu nu-mi plac fructele de mare!” se apără Adriana şi înghiţi două-trei guri din paharul cu suc de portocale. Papilele gustative i se răzvrătiră, biciuite de valurile dulci-acre, dar aroma de alge fermentate, iod, sare şi carne sălcie, greţoasă, tot nu-i dispăru din gură.

„Sigur nu mai mănînci?”

„ Nu, cred că m-am săturat!”

„ Să comand altceva? Uite, de pildă, linguini cu midii, pesto şi busuioc sau fettuccini con…”

„ Nu, nu mi-e foame!”

El îşi înfipse furculiţa în cadavrul albicios, fleşcăit al unui calamar, o răsuci apucînd în dinţii de metal carcasele portocalii a doi-trei creveţi şi împinse întreaga îmbucătură în gură, mestecînd cu poftă. Picuri uleioşi de sos i se scurseră pe bărbie, în timp ce gemînd lacom, înghiţi încă o încărcătură de tentacule şi lamelibranhiate rozalii.

Se întrerupse din mestecat privind-o grijuliu:

„Poate vrei un cocktail de langustine? Nimeni nu rezistă la aşa ceva… Mi-amintesc şi acum de savoarea incomparabilă a langustinelor din Agueda, perpelite pe jar şi servite cu unt şi sos de usturoi!”

După ce goli toată farfuria, adunînd şi ultimele fărîme de carne şi sos, sorbi o gură de Sauvignion auriu, aţintind-o cu ochii lui cafenii-catifelaţi, umezi ca ai unui cocker:

„Ştiu că nu eşti anorexică… ai măsuri perfecte dar eşti obsedată de kilograme… da’ ia spune-mi, chiar te-ai despărţit de Sorin?”

Un spasm dureros o împunse în coşul pieptului, la unison cu greaţa din gură, iar din penumbră îi răsări în memorie atmosfera studioului, plin de pînze proaspăt grunduite, pensule şi tuburi goale de pigmenţi, mereu îmbîcsită de fumul ţigărilor şi mirosul aspru de ulei, vopsea şi clei.

„El te vroia slabă? Sau dimpotrivă îi plăceau nudurile rubensiene, lascive, cărnoase?”

Nu-i răspunse. Chinuită de imaginea de neşters a membrelor lor încolăcite, a animalului cu două spinări care gemea pe canapea chiar sub privirile ei, îşi aprinse o ţigaretă lungă,brună, cu dungă aurie deasupra filtrului. Aparatul de condiţionat aerul bîzîia monoton, dinspre bucătărie veneau arome de busuioc, usturoi, ulei de măsline şi cărnuri marine.

„Cînd eram cu Soraya, mă îngrăşasem vreo zece kilograme…”

Clipi dezorientată, suflînd un colac albăstrui de fum înspre tavanul decorat al fresco în culori calde:

„Ce-ai spus?”

„Soraya mă răsfăţa cu dulciuri iraniene: curmale,smochine, rodii, migdale confiate, halva din susan, lokum cu fistic… mă-ndopam ca un sultan ca să am energie… eh! a fost ca-n o mie şi una de nopţi…”

Minţea. Toţi prietenii lor ştiau că Soraya nu-i fusese amantă. Îl lăsase doar să o fotografieze. Portrete superbe, încadrate de tăietura întunecată a ceadorului: ochii strălucitori, aurii de panteră, sub arcul perfect al sprîncenelor, buzele cărnoase, răsfrînte într-un surîs misterios sau dimpotrivă rigide, imuabile ca ale statuilor hieratice din Persepolis. Un singur nud, ca o concesie finală, un trup de bronz tolănit lasciv pe o blană de leopard.

Expoziţia, fusese împreună cu Sorin la vernisaj, a atras atenţia, fiindcă dincolo de exotismul şi impactul imaginilor, un unchi al fetei, angajat al ambasadei declanşase un scandal, exploatat de toată presa. Soraya plecase la Paris, lăsîndu-l pe Bogdan în pragul depresiei. Nu mai lucra nimic, se îndopa tot timpul cu kebab şi shaorma, revenindu-şi cu greu doar după ce aceiaşi prieteni, care-l ironizau constant, îi oferiseră o slujbă la un tabloid.

„Nu vrei nici măcar un desert? Tiramisu, cannoli con ricota, tartufo, gelato ?”

„Nu… dar spune-mi mai ştii ceva despre Hexagon?”

Bogdan oftă, îşi şterse buzele cu şervetul de pînză şi-şi turnă vin în pahar:

„Hexagonul? A trecut atît de multă vreme de-atunci… eram într-a unsprezecea la liceu… de fapt, tu ar trebui să ştii mai multe despre ei, doar erai printre cei şase! Eu jinduiam să intru, fără nicio speranţă însă, eram îndrăgostit de una dintre fete, nu mai ştiu cum o chema, una scundă, blondă cu pistrui pe tot corpul…”

„Camelia. Nu era chiar atît de scundă, doar sclifosită şi ne sîcîia cu mofturile ei… de fapt se purta ca o proastă, doar fiindcă mă invidia…”

„Toate fetele te invidiau… erai vedeta liceului, dădeai la IATC, ai fost în vara aceea la Costineşti, la nu ştiu ce festival şi-un regizor te selectase să dai probe pentru filmul lui…”

Un alt spasm de scîrbă îi urcă dinspre diafragmă spre esofag.Revăzu totul, aievea: plaja pustie la asfinţit, mîinile lui uscate de bătrîn, pătate de nicotină, cu vene proeminente, pipăindu-i genunchii, şoldurile, sînii şi gustul greţos de stridie în gură, saliva lui după ce sorbise cu nesaţ, dintre valvele desfăcute, carnea gelatinoasă, sărată, şi cenuşie. Cenuşii îi erau şi irişii cu luciri de oţel şi barba rară, neîngrijită care-i acoperea pomeţii osoşi, iar valurile terne reverberau la orizont griuri palide de sidef mort. Se prăbuşise ameţită, alunecînd în ca un fir de nisip în cochilia interminabilă a poftelor bărbatului.

„Una din fete, Andreea a ajuns psiholog sau medic, i-am văzut poza în ziare, a rămas o figură, la fel ca-n vremurile cînd făcea parte din gaşcă…”

Strivi mucul cafeniu în scrumiera din porţelan care imita o cochilie albă de scoică:

„Nu eram o gaşcă, ne legau chestii mult mai profunde…e drept că-n perioada aceea eram doar nişte adolescenţi îmbuibaţi de vise, dar atunci chiar credeam în prietenie, principii, idealuri pure…Hexagonul s-a destrămat din cauza mea, atunci cînd Sorin…”

El sorbi zgomotos o gură de cafea din ceaşca minusculă, care aproape se pierdea între degetele butucănoase, cu unghiile roase şi bătături evidente.

„Cîţi ani aţi fost împreună?”

„Trei. Patru… oricum prea mulţi şi nu vreau să-mi amintesc nimic din viaţa mea de atunci. Eram prea tineri, el avea obsesiile lui, eu încercam să devin actriţă, apoi tăvălugul din 89’, plecarea lui, revenirea în ţară…”

„Cînd a început să bea?”

„Nu ştiu… de fapt a băut dintotdeauna… chiar cînd era una din muchiile Hexagonului şi mergeam toţi şase la filme tîmpite, nord-coreene, cumpăra tot felul de porcării alcoolizate şi ne pileam în sălile de cinema aproape goale.”

Bogdan înfipse linguriţa în mormanul de frişcă şi cremă de vanilie dar, înainte de a o duce spre gură, constată:

„În vremea aceea eu scriam poezii de amor… cred că am mai păstrat cîteva caiete pline cu versuri naive ascunse prin sertare!”

Minţea din nou, cu stîngăcie sau din rara cochetărie masculină de a nu-şi arăta sensibilitatea. Ştiau toţi că versurile lui adolescentine fuseseră publicate în revista liceului, iar mai tîrziu într-o antologie , iar destule gîsculiţe ar fi fost fericite să se plimbe mînă-n mînă cu el, pe aleile vreunui parc.

Îşi aprinse o nouă ţigare:

„Bogdan, de ce nu ai dat tu la litere? Mulţi credeau că ai talent, puteai să faci o carieră literară…”

Înăbuşindu-şi un rîgîit discret, dădu a lehamite din mînă:

„Aiurea, în vremurile alea nu ajungeai scriitor dacă nu aveai pile…”

„Mai scrii? Hai, mărturiseşte, n-o să rîd de tine!”

El consultă nota de plată şi aşeză bancnotele în plicul elegant din piele vişinie:

„Da, mai scriu, dar nu cred că interesează pe nimeni!”

Îşi lărgi pupilele simulînd surpriza şi atacă cu o voce galeşă:

„Poezii? Hai, te rog, Bogdane, citeşte-mi mie …măcar una, da ?”

Obrajii lui graşi, unsuroşi se acoperiră de roşeaţă:

„Da’ ce crezi dragă că umblu cu plachetele de versuri după mine? Mai bine dă-mi şi mie te rog o ţigare…m-am lăsat demult de fumat, dar cîteodată după o masă copioasă…”

Irişii îi luceau felini în timp ce îi ţinea bricheta în dreptul obrazului transpirat al bărbatului.

„De ce crezi că aş rîde de tine? Îmi plac poeziile de dragoste…”

În definitiv ce avea de pierdut? O să-l asculte recitînd, spera să nu o apuce căscatul, apoi mîinile lui mari îi vor atinge neîndemînatice şi febrile corpul, buzele lui vor alerga lacome pe pielea ei ca nişte melci marini, se vor prăbuşi în aşternuturile mototolite mirosind a sudoare şi a fructe de mare, iar imaginea lui Sorin, făcînd la infinit dragoste cu o tîrfă oarecare, se va estompa sub o perdea roşie, fierbinte, de sînge.

Ţigara neaprinsă tremura uşor în gura bărbatului. Adriana îşi aşeză palma suplă şi rece peste mîna lui şi şopti, răsfăţîndu-se ca o liceană ingenuă:

„Hai, mergem la tine să mi le citeşti?”



Citiţi şi

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

„Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”

De ce femeilor le e mai bine singure

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
624 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro