Îl iubeam, mama ei de viaţă!

Catchy

17 September 2015

Nu mai ştiu exact unde am citit, în orice caz îmi amintesc că eram în liceu. Am uitat multe, dar asta nu mi-a ieşit din cap:

 “O iubire mare e mai curând un lung proces de autosugestie”.

De multe ori am fost “psihologul de serviciu” pentru prieteni, în special bărbaţi. Le-am pomenit vorbele astea şi, în general, mi-au dat dreptate. Şi acum am un “client” care a avut atâta nebunie în el încât a construit de la zero un soi de relaţie, doar pentru că aşa a vrut el. Doar pentru că mai vârstnica femeie de prin Europa îi părea atât de exotică în comparaţie cu soţia care de mult nu mai era interesată de felul în care arată. Era conştient că nu e iubire adevărată, că e altceva. E ceva care începe cu fascinaţie şi se termină cu obsesie. El e prea mândru ca să se retragă, iar ea, exotica, s-a obişnuit prea mult cu costisitoarele lui atenţii ca să îl îndepărteze. Doar că se îmbată ca să se poata culca cu el. Şi e un tip cu adevărat chipeş.

Mă întreb câtă autosugestie a fost la mine, dar nu o prea găsesc în ecuaţie. E mai mult decât limpede cum a fost, dar chiar şi acum simt nevoia să întorc povestea pe toate părţile, să mă întreb de ce şi cum, să-mi răspund filozofic sau sarcastic, să caut motiv să mă mai uit prin vechile mesaje să mă conving că nu am înţeles greşit ceva, că nu am făcut niciun gest, de fapt, că nu am scris niciun cuvânt care să sugereze că sunt în căutarea unei aventuri.

Caut cu disperare un motiv pentru care am lăsat să se întâmple asta. Eram vulnerabilă, de exemplu. Dar de ce fac asta acum? Nu are niciun sens. De câte ori derulez povestea către început, de atâtea ori mă îndrăgostesc din nou de băiatul care mi-a tradus din arabă o reţetă de prăjitură. Şi mă îndrăgostesc ca la carte, cu fluturi în stomac şi cu nelinişte, cu insomnie şi cu fierbinţeli până în străfundul creierului. De fiecare dată când mă gândesc la el simt ca mi-e drag de mor. Că e tot ce mi-am dorit vreodată. Că mi-a dat şansa de a mă simţi împlinită. Că mi-a permis să îl port cu mine atâta timp, să adorm şi să mă trezesc cu el în gând. Să-mi las inima la el şi să n-o mai vreau înapoi.

A început Ramadanul. Mă documentasem cât de cât şi luasem hotărârea să îi respect liniştea în această lună de post şi rugăciune, dar fără sa încetez a vorbi cu el. Nu aş fi rezistat. Nici nu era nevoie să-mi răspundă, să dialogăm, ca de obicei. Simţeam că mi-e de ajuns să-i scriu, dar să am mare grijă ce-i scriu. Şi am început. În fiecare seară postam pe Facebook ceva vizibil doar pentru el. Un text nu prea lung în care-i descriam o seară în centrul oraşului meu, cu poze, sau scurte întâmplări din copilăria mea, sau întâmplări din liceu şi facultate, mai ales din practica agricolă. Povestioare amuzante, dar perfect decente.

Ştiu că nu mă luase în serios în primavară, când îi spusesem că până la sfârşitul Ramadanului 2015 va cunoaşte pe cineva şi că va avea o viaţă aşa cum îşi doreşte. Acum i-am reamintit asta. I-am spus că va avea puţin de luptat, dar că 2015 va fi anul lui. De fiecare dată răspunsurile lui erau amare, trădând lipsa de încredere în viitor. Mă durea şi pe mine, dar nu mă puteam opri. I-am spus din nou că o să fiu alături de el până când va avea o relaţie serioasă, mai precis până își va întemeia o familie. Şi că pe urmă am de gând să-l veghez din umbră. “2015 va fi anul tău!”  Nu credea o vorbă.

O lună de zile înseamnă tare mult. După ce am oprit conversaţiile nocturne vreo 10 zile, le-am reluat într-o noapte pe la 3, când mi-a trimis o poză – o sticlă de vin roşu fără alcool, culcată pe coapsa lui. Hai să o bem împreună! Ce frumos… ce mult îmi doream o noapte cu el, chiar şi numai să stăm la poveşti. Eu să fiu Şeherezada, să-mi adorm stăpânul cu poveşti. A doua zi i-am trimis o poză la fel, cu o cutie de bere fără alcool, rece, brumată, aşezată pe coapsa mea, unde se termina rochia. Poza fiind cam nepotrivită, am trimis-o după asfinţit. Şi a reînceput nebunia, noapte de noapte, cu dialoguri interminabile, cuvinte de dor şi gânduri nepotrivite rigorilor Ramadanului.

A trecut şi Ramadanul, a venit august şi a venit soţul meu în concediu pentru 3 săptămâni. Au fost multe de rezolvat, nu am fost plecaţi decât 3 zile la Oradea şi normal că am fost la Felix. I-am trimis poze. Pentru prima oară m-a văzut în costum de baie şi a înnebunit. Ce-i drept, nici mie nu-mi venea să cred cum putea să arate corpul meu acum. Doar chipul, privit de aproape, trăda o vârstă.

Cu viaţa de familie mă descurcam greu. Aveam în pat un străin care, slavă Domnului, nu avea prea mare nevoie de mine, dar care ziua era coechipierul perfect. Şi ce să vezi, în fiecare seară, la ora de culcare, iubitului meu i se facea brusc chef de vorbă. Soţul meu adormea devreme, aşa că nu au fost probleme. Doar că situaţia devenea încinsă, nebunul meu devia discuţiile spre sex, nu am înţeles pe moment ce îl apucase. În fine.

În curând am rămas din nou singură, eu şi iubitul meu de departe care începuse să-mi facă crize de nervi, că trebuie să vin. Că are nevoie de mine. Că nu a cunoscut pe nimeni ca mine şi că trebuie, într-un fel sau altul, să fiu în preajma lui.

Da, o să fiu cu tine până când îţi vor creşte aripile, habibi. O să fiu mereu în preajma ta, o să veghez asupra ta şi n-o să las pe nimeni să te rănească. Aşa ştiu eu să te iubesc. Vreau să-ţi fie bine. O să fiu cea mai fericită când o să te ştiu fericit… big child, habibi… “

În viaţa mea nu am perceput timpul ca pe o povară. Venise toamna. Simţeam cum timpul apasă, striveşte, doare. Nu mai eram în stare să mă duc acasă de la serviciu, rămâneam rătăcind prin oraş, faceam ture dus-întors pe strada mare, pozam frunze galbene, mai făceam o tură, încercam tot posibilul să obosesc ca să pot dormi. Mersesem toată vara la sală şi încă mergeam în disperare, doar ca să mă storc de vlagă. Şi ca să mă pedepsesc. Să amorţesc ceea ce simţeam. Nuuu, nu mergeam, ca fetele, la aerobic sau la pilates. Eu trăgeam de fiare şi o făceam bine. Şi alergam câte 2.5 km pe bandă. Tot nu puteam să dorm, nici să mănânc, dar măcar încercam.

Şi, până la urmă, am hotărât. Din multe puncte de vedere era mai bine să plec. Aveam deja semnale că pot găsi de lucru, şi asta era ceea ce intenţionam. Am cerut concediu fără plată pentru 3 luni, am luat bilet şi pe 27 noiembrie am plecat. Exact la timp, pentru că în România venea iarna, iar eu nu mai eram în stare să o îndur.

oras

Duceam cu mine, într-o pungă bine ascunsă, eugenii şi ciocolată din România pentru iubitul meu. Ştiam prea bine ce fac. Ştiam că iubitul meu nu e chiar al meu, doar l-am furat pentru o vreme din lumea lui. Viaţa asta e aşa nedreaptă, mi-a făcut un dar atât de frumos, dar m-a tras de mânecă spunându-mi că va veni vremea să-l eliberez, atunci când îi vor creşte aripile din nou. Am pornit la drum pentru a doua oară, ducând cu mine povara adevăratului motiv al călătoriei. Sigur că vroiam să gasesc de lucru, chiar dacă jobul meu din ţară era aproape mulţumitor. Dar dacă nu ar fi apărut el în viaţa mea nu m-aş fi gândit niciodată la asta.

Ca şi data trecută, a călătorit cu mine, mi-a ţinut de urât în timpul escalei, a stat treaz până am aterizat la 4 dimineaţa. La aeroport m-a aşteptat un prieten al soţului meu.

Am ajuns în zori în garsoniera albastră. Soţul meu pornise caloriferul, că era racoare. Am dormit câteva ore, am desfăcut bagajul, am ieşit în oraş, apoi am gătit. La ora 17, soţul meu a plecat la lucru. Era de noapte, de la 19 la 7. Avea peste 100 km distanţă.

După o jumătate de oră, iubitul meu era la uşă. Avea ochii umezi şi buzele fierbinţi. Tremura tot. Avea o şapcă pe cap şi când a aruncat-o a scos la iveala cel mai frumos păr pe care l-am văzut vreodată. Era netuns, proaspăt spălat şi nearanjat cu gel, aşa cum trebuia să facă dimineaţa pentru serviciu.

Of, Doamne, nu m-am născut ieri, nu eram o virgină… înainte de bărbatul meu a mai fost un bărbat pentru o scurtă vreme. Şi după, a mai fost unul. De fiecare dată a fost doar nevoia de ceva, am căutat, dar nu am găsit, aşa că am renunţat rapid şi fără regrete. Am încercat doar. Fără să-mi arunc în aer inima, fără să-mi înrobesc trupul. Dar acum era atât de diferit! Era dorinţa lui ţinută în frâu de inexplicabila – pentru mine – inocenţă. Era foamea de iubire, îl simţeam hămesit, m-ar fi mâncat, dacă ar fi putut. Era tristeţe şi spaimă. Era pudoare şi pasiune. Unde ar fi putut să mai încapă raţiunea? Am crezut că moare, i-am tras palme să-şi recapete respiraţia, l-am certat, aruncând vina pe ţigări. I-am ţinut capul pe genunchii mei, i-am masat tâmplele, i-am sărutat ochii. Îl iubeam, mama ei de viaţă! Şi, culmea, nu era încă un campion în pat. Nu ştiu ce naiba făcuse în acel an de căsnicie, că acum părea că abia îşi descoperă simţirile. Doar că afurisita de soartă făcuse ca el să fie cel care m-a preschimbat într-o femeie întreagă.

Nu putea să stea mult la mine. Am mai stat puţin întinşi pe pat, îmbrăcaţi, cu braţele şi picioarele împletite. Îi simţeam căldura trupului. Nu ştiu dacă aşa e normal, pielea lui e mereu foarte fierbinte, dogoreşte, îmi spusese demult asta. Simţisem şi altă dată, dar nu ca acum. Căldura asta mă facea să mă simt împăcată cu tot ce mi se întâmpla.

Înainte să plece, i-am dat punga cu dulciuri. “From Romania?” Mi-e imposibil să descriu expresia de pe chipul lui. Devenise cel mai fericit copil. În câteva clipe a desfăcut o ciocolată  şi a mâncat-o, lăsându-mă şi pe mine să muşc doar o dată din ea.

Ne vedeam când şi când. În rest, viaţa decurgea normal, monoton.

A doua zi de Crăciun, pe seară, a venit. La fel de flămând de iubire, la fel de îndrăgostit, la fel de uimit de ceea ce simte. Totul părea ca de obicei, cu reprizele de dezbrăcat – îmbrăcat complet – dezbrăcat din nou şi iar îmbrăcat şi tot aşa, nimic nu prevestea clipele care aveau să urmeze şi care m-au făcut să mă topesc la propriu. Iubitul meu mi-a adormit în braţe şi pentru mine asta a fost dovada supremă de încredere şi de iubire. Nici nu mai aveam curaj să respir, ca să nu-i tulbur somnul. Aş fi vrut să dureze o veşnicie…  torcea încetişor, cu obrazul neras pe sânul meu, cu degetele mâinii drepte crispate pe umărul meu stâng, cu un picior atârnând din pat. Simţeam că nu mai am inimă, că e undeva pusă bine, lipită de inima lui. Şi nu mai vroiam să o iau de acolo. Pielea lui, atât cât o lăsase descoperită, dogorea ca de obicei. Fruntea i se umezise puţin, pleoapele îi tremurau a vis. Oricat timp ar trece, nimeni şi nimic nu o să-mi scoată din suflet imensitatea iubirii pe care am simţit-o în acel sfert de oră. Era ceva mai presus de orice cuvinte, mai presus de perfecţiunea contopirii trupurilor. În sfertul acela de oră am simţit că îmi aparţine cu totul. Că e o continuare a corpului meu şi o completare a sufletului meu. Avea chipul senin şi relaxat, respiratia îi devenise calmă, doar pleoapele i se mai zbăteau. Şi, pentru o clipă, buzele i-au tremurat, cerând parcă un sărut. Acel sfert de oră mi-a rămas în suflet ca momentul nostru de perfecţiune într-o poveste de iubire interzisă. S-a trezit jenat, dar cerşind răsfăţ. Copil mare…

A ciugulit puţin cozonac, a băut obişnuitul ceai negru, a fumat două ţigări. I-am facut pe furiş nişte poze, în bucătăria albastră, ghemuit pe scaun, cu un picior sub el. Ca să ştiu că n-am visat.

Mi se rupea inima. De fiecare dată când pleca, mă temeam că n-am să-l mai văd.

Guestpost by Cora Martin



Citiţi şi

Dragostea pe vremea mea

Când el pleacă. De tot

Maturizare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,803 views

Your tuppence

  1. Sava Em / 15 October 2015 21:12

    „Iubitul meu mi-a adormit în braţe şi pentru mine asta a fost dovada supremă de încredere şi de iubire.”

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro