Miercuri, 29 noiembrie, ora 19, la Muzeul Naţional al Literaturii Române (strada Nicolae Creţulescu nr. 8), va avea premiera spectacolului „Ileana, Principesă de România”, dramatizare după romanul autobiografic ,,Trăiesc din nou” de Edith Negulici. Intrarea este liberă.
,,Da, să trăiesc din nou, pentru că după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna România, am fost ca şi moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăşi nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenţei mele pentru cei şase copii ai mei…Dar in interior, „eul” care există independent de mama, soţia, prietena care eram – „eul” esenţial, pe care tot restul era construit – a suferit un şoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.” (Principesa Ileana).
Asociaţia Femeilor din Teatru IF…/…DACĂ PENTRU FEMEI, în parteneriat cu UNITER, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Arhivele Naţionale ale Statului, Asociaţia România Culturală şi Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania, USA, și-a propus să creeze un spectacol care să omagieze memoria celei care a fost Principesa Ileana a României, Arhiducesa de Austria, un destin care s-a desfăşurat între palat şi mănăstire, pe fundalul celor două războaie mondiale, într-o perioadă de mari frământari din istoria Europei.
Spectacolul Ileana, Principesă de România aduce la lumină o parte esenţială din istoria Bucureştiului şi a României, fiind o evocare plină de farmec şi dramatism a principalelor momente din viata autoarei şi a istoriei trăite. Viaţa Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra, o impune ca model demn de urmat şi o legitimează în faţa posterităţii.
Un spectacol de şi cu LIANA CETERCHI , Video şi sunet: Luca Achim, Teodora Toader
Dar iată prefața lui Alexandru Paleologu la volumul de memorii al principesei Ileana, „Trăiesc din nou“.
Domnița Ileana, roaba lui Dumnezeu
Aveam în casă, nu știu de când, nici de unde, o fotografie format carte poștală, dar nu poză „oficială“, ci evident de amator, înfățișând, pe un peron de gară, pe regele Ferdinand în civil, cu regina Maria, pe regele Alexandru cu regina Marioara, plus un bărbat în uniformă militară, care nu era nici prințul Carol, nici prințul Nicolae, și o fetiță de 10–11 ani, urcată în picioare pe un fel de bornă sau ridicătură; o fetiță de o grație și drăgălășenie absolut irezistibile, domnița Ileana.
După ce am citit aceste amintiri ale ei, îmi dau seama că nu s-ar fi urcat pe acea ridicătură fără să fi cerut voie să apară așa în poză. Chiar și ca adultă, menționează foarte des că în cutare împrejurare i s-a „permis“ sau nu i s-a „permis“, a avut voie sau n-a avut, să facă una sau alta. Desigur, persoanele de rang regal nu se pot bucura de libertățile și licențele noastre, ale muritorilor de rând:
…What infinite heart’s ease
Must kings neglect that private men enjoy?
(Shakespeare, Henry V, act. 4,I)
Dar, dincolo de asta, se vede din cartea de față că domnița Ileana avea un respect și o admirație fără margini pentru covârșitoarea personalitate și augustă, și feminină a mamei ei, pe care o invocă mereu ca pe o icoană tutelară; nici o clipă nu-i trece prin minte să-și îngăduie a se compara cu ea. Icoană tutelară, nu model: a trăit toată viața sub imperiul ei, cu cea mai mare adorație și supunere.
La 16 ani a însoțit-o pe mama ei în Statele Unite și a rămas pentru totdeauna impresionată de efectul pe care frumusețea, farmecul, extraordinara putere de seducție și convingere a reginei Maria îl produceau și acolo, ca de altfel pretutindeni.
Îl evocă în câteva rânduri și pe tatăl ei, marele rege Ferdinand, care în viața privată era un om delicat, timid, un om de bibliotecă, cu un acut și perspicace simț al nuanțelor.
Odată când, vara, la Sinaia, din cauza unei verișoare mai mari, ea, Ileana, a fost certată și pedepsită pe nedrept, regele, aflând de acest caz, a exclamat: „Eu îmi cunosc fata, știu că ea nu putea fi vinovată de așa ceva!“ și apoi s-a dus în odaia în care fetița stătea singură și plângea, a stat cu ea mângâind-o și consolând-o până când ea a adormit. În alt episod, mai târziu, îl descrie în bibliotecă citind, cu ochelarii pe nas, ținând ochiul stâng aproape închis din cauza fumului de la pipă, iar sprânceana dreaptă ușor ridicată.
Ca autoare, domnița Ileana, care nu a scris decât ca să explice americanilor tot ce aceștia ignoră sau nu pricep din Europa, mai cu seamă din România, dovedește un talent portretistic și un simț de observație prompt și infailibil, cu expresie percutantă, definitivă. Talentul ei literar este asemenea cu al reginei Maria în ce privește evocările, tipurile și caracterele umane, intuirea sentimentelor, percepția detaliilor amuzante sau emoționante, înțelegerea imediată, chiar divinația și asumarea suferinței semenilor.
Față de regina Maria, care se vroia și efectiv era o remarcabilă scriitoare, domnița Ileana are în plus o mai sigură privire asupra politicului, o luciditate și o obiectivitate a judecății care-i permit o perfectă detașare. Ea nu se vroia scriitoare, nu avea decât o singură pretenție, cea de a fi infirmieră, mai exact „asistentă“. S-a străduit, necruțându-se, suportând oboseala, propriile ei suferințe fizice fără a le da întâietate, acceptând fără crâcnire și umilințele (care nu le ocolesc nici pe principese, nici pe regine) pentru a întemeia dispensare, mai întâi modeste, cu utilaj adaptat prin munca proprie și a celor câteva persoane devotate, mai apoi obținând sprijin de la câțiva binevoitori sau prieteni, ca generalul Nicolae Tătăranu sau inginerul Malaxa, organizând spitale și servicii de chirurgie, pentru răniți, dar și pentru orice ființă umană în suferință. Totdeauna supunându-se celor pe care îi atrăgea în aceste acțiuni pentru competența și devotamentul lor. S-a considerat totdeauna subalternă, bunăoară, a doamnei Podgoreanu, a surorilor Băicoianu, a doctorului în care avea încredere pentru îngrijirea răniților și bolnavilor.
Domnița Ileana evocă, nu fără ironie, auspiciile sub care s-a născut, când evenimentul a fost salutat cu 21 lovituri de tun, scurtele dar succesivele vestiri prin vioaie sunete de trompetă când o alteță regală trecea spre poarta palatului; apoi impresionantul, lungul și solemnul titlu sub care era numită după căsătoria ei: „Alteță Imperială și Regală, Ilustrisimă Arhiducesă și Doamnă“, pentru ca, mai apoi, în exilul ei american, factorul poștal să sune la ușă și să întrebe: „Aici locuiește Habsburg?“
Trăiesc din nou, titlul acestei cărți, este istoria unei prințese care devine o femeie ca oricare alta, învățând să gătească, să spele vasele, să facă piața, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor ei, așa cum Dumnezeu a osândit-o de la începutul lumii. Roaba lui Dumnezeu Ileana, mai apoi Maica Alexandra, după ce a născut șase copii și nu a fost scutită de tot ce are de îndurat o mamă și o femeie din popor.
La plecarea din țară, adică din Bran, se îndreaptă spre un grup de țărani care stăteau tăcuți, după ce au dat ajutor la împingerea mașinilor împotmolite în noroi:
„— Vă mulțumesc, le-am spus. Vă rog luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Ştiu că sunt puțini, dar este tot ce am. – Şi le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați. Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi unul a pășit în fața grupului.
— Nu, domniță, mi-a spus el trist. Nu luăm noi astăzi daruri de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte? Nimeni nu a bătut la ușa voastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Vreți să îngenuncheați cu noi aici ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă întoarceți?
Şi acolo, în câmpul plin de noroi, în timp ce soarele asfințea dincolo de Carpați și umplea lumea cu ultima scânteiere de splendoare, am îngenuncheat, rugându-mă împreună cu lucrătorii pământului.“
Mai îngenunchease și altă dată (alte nenumărate dăți), copleșită de nevoia supunerii, singură, rugându-se: „Facă-se voia lui Dumnezeu, iar nu a mea!“ Îngenuncherea este gestul, atitudinea perpetuă și simbolică a adorabilei fetițe din fotografia pe care nu o mai am (o caut zadarnic prin toate sertarele și ungherele).
Poate mă ajută Dumnezeu să o găsesc.
AL. PALEOLOGU”
Sper să vă fi convins s-o căutați în librării. 🙂
Citiţi şi
Mănăstirea Argeșului – pauza de masă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
