Iluzionistul de seară

Cosmisian

22 December 2015

cosmisian1. Joben Blue și cubul de lumină

– Doamnelor și domnilor, tineri și bunici, vă spunem bun venit la cea mai îndrăzneață reprezentație de iluzionism pe care ați văzut-o vreodată, irepetabilă și imposibil de uitat. Fără a răpi prea mult din timp, știindu-vă atât de dornici să înceapă show-ul din această seară, vi-l prezint pe Joben Blue, un tânăr iluzionist, la fel de necunoscut precum numărul său din această seară.

Sala era în delir, agitația și anticipația se transformaseră într-o presiune greu de suportat pentru mine. Reprezentația vieții mele! Mi-am oferit anii studenției și ai masteratului pentru o astfel de reprezentație, iar acum, când am avut un succes neașteptat doar cu numele de afiș, mă văd nevoit să plâng pe ascuns dispariția nedreaptă a părinților mei și a lui Jennevollare, sora mea înger. Accidentele vor rămâne unele dintre nedreptățile cele mai mari pe care le reclam vieții. Dar anii care au calmat sufletul în urma pierderii familiei mele, m-au transformat într-un necunoscut. Am apărut în această seară cu reprezentația mea în baza unui contract pe care dl. Woofrer l-a semnat cu mine mai mult riscând, decât convins de reușită. Mi-a cerut să inserez elemente clasice de iluzionism, în caz că ceea ce i-am promis nu va funcționa. De asemenea, mi-a acordat doar 12 minute din întregul program al serii, pentru a-i nu păta prea tare numele.

iluzionist

Pașii mă purtau tot mai aproape de centrul scenei acoperite de lumină, de unde vor începe show-ul. Scena colosală, cu lumini ce reflectau stâlpii sprijiniţi de cabluri de siguranță, născute chiar deasupra locului în care urma să se desfășoare cea mai sofisticată reprezentație de iluzionism pe care Minebrooks o găzduise vreodată, părea dintr-o dată mult prea mare. Chipurile curioase ale audienței mi-au oferit o clipă de încredere. Ei erau curioși doar, neștiind cât de îndrăzneață este propunerea mea pentru această seară. Liniștea m-a acoperit. Eram îmbrăcat în frac, cu un genunchi înfipt în textura fină a scenei ce se rotea lent pentru a oferi tuturor posibilitatea de a urmări un spectacol autentic de iluzionism. Pe mâini aveam mănuși albe, care păreau a cuprinde albul chipului meu. Doar ochii nu îmi erau albi. O palmă, cu degete înrădăcinate în genunchiul suspendat în tremurul sufletului meu, contrasta negrul ce urma să invadeze întreaga sală. Cealaltă mână susținea jobenul satinat, negru, ce masca privirea mea lipsită de expresie.

Cu un sunet grav, întreaga audiență și-a acoperit ochii ce puteau interfera cu provocarea momentului artistic. Întunericul a devenit semnalul definit al unui început misterios. Din toate părțile, privind spre scenă, puteai distinge locul în care îmi așezasem mănușile și puțin din chip. Albul era încă vizibil, iar muzica vibra în sufletele oamenilor mai tare decât în sistemul audio performant, instalat în decor.

Muzica îmi prevestea înflorirea cu aceeași claritate impusă de Primăvara lui Vivaldi. Alesesem o muzică a dezghețului pentru puterea notelor de a pătrunde în bobocii neînfloriți. Mă ridicasem din poziția inițială, rotindu-mă ușor, având în mâna dreaptă o lumânare pe care o aprinsesem doar suflând spre ea.

… din toate părțile puteai auzi doar muzică și respirația accelerată a audienței. Silueta lui Joben Blue era vizibilă. S-a ridicat lent cu o lumânare în mâna dreaptă. Apoi, a scos un sunet și a suflat spre lumânarea care s-a aprins instantaneu. Cu toții priveam la acea lumânare uluiți, gândindu-ne la câteva trucuri clasice pe care le puteai realiza cu ea. Lumina lumânării a început să curgă din forma ei, picurând stropi de foc ce au cuprins încetul cu încetul trupul iluzionistului, acesta devenind o torță ce lumina fără a fi animată de un foc real, doar de o lumină vanilie. Din trupul inert al torței s-a auzit un zgomot puternic, ca al unor descărcări electrice generate de un fulger nervos, curgând în toate direcțiile pentru a se transforma într-un cub de lumină, nu mai înalt de trei metri, în formă de încăpere. Efectul vizual era suficient pentru a cuceri audiența. Lumina părea a umple cubul format, precum ar face-o apa dintr-un vas. Nu trebuie să cunoști fizică pentru a ști că lumina nu se poate propaga în forme definite, cu atât mai puțin să fie definită, conturată, mărginind negrul sălii fără a fi lipită de vreun obiect care să îi definească conturul. Privirile tuturor rămăseseră prinse de prima reprezentație incredibilă a iluzionistului Joben Blue. Aplauzele au erupt din toate părțile. Puteai vedea un cub de lumină ce găzduia o torță umană nemişcată ce nu părea a arde câtuși de puţin.

– Și, dacă ai crede că această reprezentație este incredibilă, așteptarea următoarelor acte de iluzionism îți va fi răsplătită! Acum, să închidem cartea. E timpul să dormi!

Bătrânul își acoperi nepotul cu pătura pufoasă, apoi îl sărută pe frunte.

Lumina lămpii de pe noptieră era aprinsă, ca în fiecare noapte!

*

2. Jennevollare și floarea de cais

Șase anișori. În fiecare an o sărbătoream pe Jennevollare în apropierea unui cais bătrân și scorțuros, dar înflorit, situat în partea de sud a casei. Anul acesta nu putea fi diferit. Parfumul ce plutea în jurul mesei festive era o atracție dansantă pentru albinele abia dezmorțite, iar zborul în jurul florilor de cais le făcea atât de bine. Le pria. Abia bâzâiau. Iar noi ne bucuram. O îndrăgeam tare mult pe Jennevollare, iar glasul îi era prea dulce ca să nu crezi că o parte din forța ce aducea în scenă primăvara i se datora ei. Bucuria ce o încerca atingea apogeul de fiecare dată când mama se apropia cu un tort de ciocolată, cu câte o nouă lumină prinsă-n ceară, un nou an luminos ce străpungea atent dulcele ciocolatiu al sărbătorii. Ochii ei mari lăcrimau, în timp ce buzele ei trădau dorința de a gusta din tort. Niciodată nu se sătura să se bucure.

Când soarele se ridica în cununa de flori a caisului, noi ne adunam sub el și priveam printre petale spre soare. Nu rezistam mult și o sfârșeam repede pe iarba deasă ce susținea trunchiul obosit al caisului. Jennevollare avea un glas suav desăvârșit. Când o auzeai, te întorceai involuntar și simțeai în piept căldura ce precede îmbrățișarea unui copil. Era frumoasă. Părul îi era ca spicul de grâu vesel și auriu, puțin ondulat. Îmi plăcea mult să i-l adun în palme și să le ridic cât să îl cuprind sub urechi. Apoi o sărutam. De fiecare dată îi spuneam pe nume. De fiecare dată, Jennevollare mă întreba ce doresc. Întotdeauna îi spuneam că o iubesc.

… Domnul Woofrer era deja fascinat de prima parte a programului. Nu știa că acest program conținea trei parți legate între ele de îmbrățișarea dintre lumină și întunericul ce desena curiozitate în strălucirea din ochii prezenți în această seară. Cubul de foc îşi pierdea, latură după latură, intensitatea, parcă retrăgându-se spre trupul lui Joben Blue, formând mingi de foc ce se roteau pe podea pentru a se cățăra pe trupul tânărului și a i se alipi de focul interior. Lumânarea nu doar că nu se topise, acum era mai mare și flacăra ei nu era vie doar în privirea fitilului, ci toată lumânarea ardea împreună cu brațul drept al lui Joben Blue.

Muzica acompania vibrația creată în audiență până la punctul în care spectatorii nu mai stăteau în micile lor scaune. Joben a atins cu mâna stângă lumânarea aprinsă ce părea a fi o torță vie și a preluat incandescența mâinii drepte. Și-a ridicat brațele și, lovind cu talpa de podea, a strigat înduioșător: „Matrem, Pater, Soror”. Sunetul ce cutremura sala era diferit de cel pe care îl puteai auzi din difuzoarele suspendate, era un sunet înfiorător. Apoi, ca un val care s-a spart de o stâncă dură, liniștea s-a lăsat peste toți. Iar ei priveau spre trupul incandescent când, cu mișcări precise, Joben Blue a aruncat spre podea o masă luminoasă nedefinită și a strigat din nou: „Matrem!”. Din lumina căzută pe podea și-a luat treptat formă o siluetă de femeie, ce ardea, dar părea că trupul îi dispărea pe alocuri de la mișcarea flăcărilor. Avea brațele adunate pe lângă corp și bărbia înfiptă-n piept.

Mulțimea era fascinată de aceste trupuri incandescente. Joben Blue a strigat la fel de calm și plăcut: „Pater, Pater!” și-a aruncat în partea opusă o lumină fără formă definită, de această dată în sus, la înălțimea unui bărbat bine făcut. Din nedefinirea luminii suspendate s-au văzut fâșii alb-albăstrui de foc ce curgeau spre podea, dând forma unui bărbat înalt, ce ținea un joben în mâna dreaptă. Un trup de foc alb-albastru născut dintr-o lumină neuniformă ce plana în aer. Un trup ce se întoarce spre primul și salută politicos, printr-o înclinare spre în față, cu pălăria adusă sub piept. De cealaltă parte, imaginea incandescentă a femeii trăda o inimă în piept ce a început să pulseze de îndată ce a fost salutată. Joben Blue își ținea brațele îndreptate spre cele două ființe-foc, plăsmuite din flacăra ce îi anima tânărului efortul din acea noapte.

Când și ridicat glasul și a strigat: „Soror”, inima lui Joben Blue a…

Bătrânul își acoperi nepotul cu pătura pufoasă, apoi îl sărută pe frunte.

Lumina lămpii de pe noptieră era aprinsă, ca în fiecare noapte!

*

3. Unicul act al unui tânăr iluzionist

– Jennevollare, Jennevollare! Au început petalele să cadă, vino repede! Fascinat de fiica sa, Jean Connet o aștepta aproape de caisul ce lăsa fructe în stadiu incipient să-și dezvelească existența din spatele petalelor. Era fiica sa. Această plămădire de frumos și extraordinar știa să se bucure. Își arunca părul lung pe spate, apoi țipa cu o veselie atât de dulce doar pentru că dorea să ningă cu petale.

Joben Blue studia în apropiere, dar întotdeauna lăsa cărțile din mână pentru a asista la dansul surorii lui, iar petalele nu o ocoleau. Bucuria ei era debordantă, încât și petalele, în simpla lor conștiență de Univers, doreau să o acopere și să devină înfrumusețarea șuvițelor neascultătoare ale Jennevollarei. Ați văzut un copil ce erupe într-o fermecătoare bucurie? Îi poate rezista cineva? Până și pisoiașii de puțin timp aduși pe lume țâșneau sub masă pentru a o privi îndeaproape. O iubeau cu toții.

– Tati meu, ești atent? Oare nu e păcat să lăsăm petalele astea să fie orfane? Eu le adun, le adun să fie prietenele mele.

În mulțime am zărit un domn. Era slab și abătut. L-am auzit spunându-i doamnei cu păr roșcat și bluză roșie împletită că el știe povestea tânărului iluzionist. Nu le fusese vecin, dar îi știa bine. Clapele pianului îl adusese în casa familiei Connet, iar pasiunea fiicei acestora l-a ținut acolo timp de aproape doi ani, atunci când s-a întâmplat tragicul incendiu și s-au stins în neputința lor de a se salva. Doar Joben Blue a rămas printre noi, fiind plecat la Universitate în acea perioadă. Auzind că Joben Blue are un număr de iluzionism, și-a dorit mult să îl revadă înainte să plece la Nice. Și, dacă la început a venit doar pentru a se asigura că nu pierde ocazia să-l vadă, primele două acte ale lui Joben Blue l-au cucerit. Putea anticipa ce urmează. Probabil că era singurul care putea anticipa.

Când și-a ridicat glasul și a strigat: „Soror”, inima lui Joben Blue și-a așezat genunchiul drept pe podea, apoi și-a adus ambele brațe la piept, într-un x pasional. În fundal puteai auzi chicoteli de fetiță, purtând în ele un ecou și o vibrație care te lăsau pe loc cu părul ridicat pe mână. Parcă de deasupra tuturor puteai auzi pași lenți ca de copil, apropiindu-se de locul unde cele trei ființe-foc așteptau nemișcate. Doar focul lor se mișca. Nu poți opri focul din mișcarea lui plină de pasiune și dorință de viață. De această dată, Joben Blue nu a mai performat nimic. Nicio umbră de iluzionism, doar sunetul vântului ce adia în toată sala, tot mai intens. Focul ce compunea trupurile născute de Joben Blue tremurau în toate direcțiile sub blânda mișcare a vântului, parcă păstrând un fel de pulsație ce corespundea pașilor ce se auzeau tot mai intens.

Petale de foc au apărut de niciunde deasupra ființelor plăsmuite din glasul tânărului iluzionist de seară. Când atingeau podeaua se auzea un sunet ca entuziasmul bulelor de vin când se spărgeau pe circumferința unei cupe. Audiența era uluită. Fascinația i-a cuprins pe toți când vântul ce a adus petalele de foc a înmiresmat fiecare particulă de aer cu miros de flori de cais. Petalele căzute între cei trei au început să prindă formă, parcă tot mai intens. Un trup plăpând de fetiță își contura focul în privirile uluite ale celor prezenți. Cine mai văzuse un asemenea spectacol?

Liniștea rece a serii i-a cuprins pe toți. Doar glasul suav al unei fetițe i-a învăluit pe toți. Cei trei s-au apropiat și au cuprins-o în brațe pe micuță. Un sunet ca de descărcare electrică s-a auzit chiar în momentul în care flăcările lor s-au atins. Lumina din sală s-a pornit brusc, scena era goală, iar peste cei prezenți coborau petale de cais, ca de niciunde. Spectatorii cu palmele ridicate strigau uluiţi și aplaudau. Frenezia i-a cuprins pe toți și nu s-au oprit din aplaudat multe minute. Nimeni nu observase că tânărul iluzionist de seară dispăruse.

În locul unde s-au îmbrățișat ființele-foc a rămas doar cenușa, în forma unei flori de cais imense. Joben Blue dispăruse. Dispăruse în sânul ființelor-foc pe care le-a iubit până la cenușă.

Bătrânul își acoperi nepotul cu pătura pufoasă, apoi îl sărută pe frunte.

Lumina lămpii de pe noptieră era aprinsă, ca în fiecare noapte!

Știa că familia lui va rămâne pentru totdeauna în inima sa.

Cosmisian



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Trandafirul

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
993 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro