Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

În seara asta o să mă sinucid

15 August 2018

Motto: Am luat forma ta, așa cum apa ia forma vasului în care e turnată…

 În seara asta o să mă sinucid. Mi-am auzit gândul și nu m-am înfiorat. Pur și simplu l-am simțit insinuându-se în mintea mea, pervers. Încetul cu încetul. Ca o șopârlă care caută o dungă de căldură și o descoperă la marginea unei pietre. Se strecoară printre frunze cu burta pe nisipul rece și în sfârșit ajunge la lumină. Până aici, nimic spectaculos. Dar soarele își trece raza mult prea repede, solzii nu apucă să sclipească… Am încremenit în hotărârea asta pentru că nu știu o altă stâncă de care să-mi agăț neclintirea.

Da, suntem două pietre care numai împreună putem să aruncăm lumea în aer. Știu instinctiv lucrul acesta și nu văd altă cale. Am băut apă sfântă de pe pielea ei și sunt însetat acum de moarte, mi s-au uscat a sânge buzele, mă dor și cred că-mi supurează deja, îmi este rana infectată de absența ei.

Am citit în ultima vreme Cioran: numai oamenii aleși pot alege calea asta, pentru că trăiesc în orizontul altei vieți, unde nu există durere. Îți trebuie curaj – ce-aș avea de pierdut? Nu mai am ce pierde în viața asta, pentru că se confundă cu Ea. Nu-mi e nimic neclar, n-am nicio îndoială – singura soluție a ieșirii din joc e moartea. Cu siguranță, e loc mai mult pentru noi dincolo, așa se spune și acum chiar cred.

Am așteptat-o în stația de taxiuri din London Square și a coborât în sufletul meu nimicit de așteptare cu gesturi foarte firești, ca și când s-ar fi dat jos dintr-un metrou pentru a schimba ruta, spre casă, așa cum o făcea în fiecare zi după serviciu. Trecuseră câteva luni bune, cred că vreo zece, eram deja bătrân și îmi simțeam oasele, într-o durere surdă, strângându-mi coșul pieptului. I-a plătit taximetristului și, numărând bancnotele, mi-a răsfoit amintirile cu mâinile calde, așa cum o simțisem ultima dată, când ne-am întâlnit întâmplător și ne-am salutat ca și când am fi fost prieteni de o veșnicie, deși întinsesem mâna spre ea prin mulțimea de oameni, fără să știu ce fac și peste câți dintre ei mă întinsesem cu gestul acesta ciudat, sau ce-or fi crezut ei despre mine, că mă lungisem așa printre ei să îi caut atingerea… Cred că nici nu ne-am salutat, am reluat conversația din punctul în care o lăsasem în urmă cu mii de ani, când coborâse din Paradis, ca să mă caute: e mai cald aici decât în Paris, mi-am luat degeaba atâtea haine groase… dar ce frumos e cartierul tău… știam că o spune din complezență, un cartier dintr-o suburbie nu putea niciodată să se apropie de acest frumos pe care îl rostise cu buzele rotunjite, ca și când l-ar fi simțit… blocuri înghesuite până la refuz, o străduță cu gropi și foarte multe felinare, luminând obscur împrejurimile…

În lift, n-am ridicat ochii spre ea, se vedea că vine dintr-o altă lume, privea curioasă butoanele infecte pe care locatarii își lăsaseră amprentele, ușile scârțâiau penibil, din plafon atârnau câteva fire neizolate și mi s-a părut că se simte stingher, ca într-o colivie… În apartament nu schimbasem nimic, deși știam că o să vină, pentru că știam că mă iubește – eram doar curios cum va reacționa: hainele rămăseseră de astă-vară în saci, cărțile formau un turn diform lângă televizor, pe care îl lăsasem pe un canal de muzică simfonică, intenționat, bucătăria era totuși rânduită pentru că știam că un ochi de femeie se va opri asupra acestui spațiu… simbolic, ca un atavism… am povestit despre filozofie și despre lucrurile care mă pasionau, pentru că întotdeauna mă lăsa să vorbesc, prefera să stea undeva tăcută și să mă soarbă din priviri, știam că sunt subiectul preferat pentru următorul ei roman și îmi plăcea jocul acesta, îi făceam pe plac pentru că o vedeam urmărindu-mi toate mișcările, inflexiunile vocii mele o făceau pe loc tristă sau atât de veselă, încât râdea cu toată gura, se destindea și o simțeam că face parte din lumea ideilor mele…

…a răsfoit în grabă revista în care publicasem ultimul articol și m-a felicitat, deși eram convins că joacă teatru după cum l-a parcurs cu ochii, de parcă l-ar fi știut pe de rost… la cel de-al doilea pahar de vin roșu vocea i s-a precipitat și începuse să nu mai fie de acord cu faptul că oamenii au o soartă prestabilită, că stă în puterea lor să își joace pe o singură carte destinul, așa cum o făceam noi acum… am sărutat-o dintr-odată, cu tot dorul atâtor ani în care îmi fusese dor de ea…

Îmi imaginasem în fiecare noapte gustul buzelor și al gurii ei și era cel din visele mele, moale, dulce, plin de chemări necunoscute și m-am înfruptat din plin, cred că aveam sentimentul celui care ajunge însetat de moarte la marginea unui fir de apă care-și strecoară ultimele fire printre pietrele încinse. Am tras în piept mireasma ei (un parfum discret se topea în mătasea pielii, era ceva nedefinit, era obscur, era gura de aer de care aveam nevoie ca să pot supraviețui) și am ridicat-o în brațe, ca pe un fulg, mai știu doar că se prinsese cu mâinile de gâtul meu și nu-mi dădea drumul… dar era fericită, am sărutat-o ca un nebun, fără să mai știu de mine, ca și când urma să ne despărțim definitiv, după ce ne căutaserăm cine știe câte vieți înainte și ne regăsiserăm, dar aveam doar câteva ore să ne spunem toate cuvintele de dragoste care se inventaseră pe acest pământ…

…fiecare gest de atunci rupe din mine bucăți de carne vie, fiecare atingere îmi face rău ca o catastrofă, ca o apocalipsă, gem în fiecare secundă când retrăiesc… îmi retrăiesc viața… i-am spus numele în neștire, i-am strigat silabele în disperare, în freamătul acela al cărnii încinse de iubirea asta de dincolo de noi, de dincolo de orice graniță, de uman, de divin sau demonic… nu-mi mai amintesc nimic din ce a urmat… decât numele ei, pe care mintea și trupul meu îl striga neîncetat, felul în care se contopise în mine, atât de firesc încât nu mai gândeam, eram o sferă de foc în care se rostogoleau neîncetat toate dorurile noastre mute, toată suferința noastră atât de dureroasă, toată ființa și neființa noastră…

…am ațipit câteva momente și am simțit buzele ei calde pe pleoapele mele și pe fruntea mea încinsă… mă ținea de mână și m-a privit profund, până în adâncul sufletului, stătea nemișcată ca și cum n-ar fi vrut să mă trezească și mi-a șoptit răspunsul: te iubesc…, deși îl știam, mă născusem cu el în sânge și îl purtam cu mine ca pe un odor… aș fi vrut să întârziem cât mai mult acest moment, poate era ultimul, poate că eram blestemați să ne găsim și să nu putem fi împreună decât preț de câteva minute în care să ne dăm seama că suntem unul și că de acum încolo nu vom putea supraviețui unul fără celălalt… mă străduiam să țin ochii deschiși, dar nu știu când a plecat și când o să revină sau dacă o s-o mai văd vreodată, în viața asta, deși sângele meu curge prin venele ei și umblu bezmetic prin lume, orbecăind, setos de prezența și de ființa ei…

femeie fumand

Sursă foto: loeksgood.tumblr.com

În seara asta o să mă sinucid. Mi-am auzit gândul și nu m-am înfiorat. Nici nu mă interesează cum voi muri, atâta timp cât inima mea bate în pieptul ei, iar ea e departe. Odată cu mine o să dispară durerea, dorul, nesomnul ăsta care mă disperă și mă face neom… va veni o liniște deplină și o încăpere caldă, cu fluturi albaștri pe pereți, ai mei și ai ei, un turn Eiffel sub care ne-am așteptat într-o viață anterioară și ne-am îmbrățișat până la ultima răsuflare, Cesaria Evora și un pahar, poate două, de vin roșu în locul sângelui care ni s-a înfrățit atunci, în seara aceea binecuvântată, pentru totdeauna.

A plecat și în loc de bun-rămas am păstrat în carne dorul ei otrăvit cu care nu pot să trăiesc, și de aceea mă gândesc mereu la cuvintele ei, murmurate printre lacrimi: La noi sunt frumoase până și încercările de a ne despărți… e ca atunci când repeți o bucată muzicală pe care o detești, dintr-o anume piesă pe care va trebui s-o susții în fața unui public – e un efort care îți demonstrează că ai nevoie de mult mai multă răbdare, concentrare, măiestrie să faci lucruri care nu-ți plac și nu vor consona niciodată cu întregul. Vom învăța până la urmă și bucata asta? Vom accepta faptul că nu suntem capabili să luptăm pentru ceea ce este perfect în viața noastră? Că vom rămâne infirmi pe viață, dar orgolioși că ne-a ieșit atât de bine un lucru atât de monstruos? Iubirea noastră e un fel de Frankenstein, dar întreaga umanitate se teme încă de fantoma lui și numele rămâne ancorat în eternitate. Aici sunt, îl ocrotesc în fiecare clipă și-i spăl rănile, așa cum pot, și câteodată sângele meu se confundă cu sângele lui, dar nu mă las… Ești o poezie închisă în trupul meu, la fiecare început de zi dau drumul, încetul cu încetul, fiecărui vers, ca să-mi ajungă până Sâmbăta toate cuvintele și mai ales toate liniile de pauză. Și te rescriu Duminică, în timpul slujbei din biserică, cu toate cântările preoțești, până la vecernie și câteva minute după aceea. Toată noaptea te las în mine să te pătrunzi până la os cu mustul meu rodit de mâna ta, pentru că – nu-i așa? – începe o nouă săptămână și n-ai vrea să rămâi între filele unei cărți mai sterpe decât secundele mele fără tine…

În seara asta o să mă sinucid, cu toate că nu cunosc fericire mai mare decât să fiu cu ea, s-o văd pe marginea patului fumând liniștită ultima țigară, ca un bilet de tren spre o destinație necunoscută pe care n-ai dreptul s-o ratezi, acum ori niciodată…

Guest post by Somebody

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

Să faci dragoste orbeşte! La propriu. Nu la figurat.

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,092 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro