Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Încă nu am luat o decizie

26 February 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul „Sunt plină de amintiri”

Fusese o iarnă lungă şi urâtă. Eram irascibilă, plictisită. Aveam impresia că sunt un hamster, captiv într-o cușcă, învârtind la roata aia stupidă… Cu cât alergam mai repede, cu atât mă învârteam mai tare, până cădeam epuizată. Totul era rutină: veșnic aceiași clienți, aceleași comenzi, aceleași conversații lipsite de miez. De multe ori, aveam senzația că aş putea să pictez peisaje minunate, dar sunt constrânsă să vopsesc mereu şi mereu, în alb, bucățica aceea de perete din fața mea. Aveam un restaurant cochet și  micuț într-un centru comercial. Se numea „La Felicia”. La prânz, veneau mulți oameni de afaceri de la firmele din preajmă. Deja vorbeam codificat cu bucătarul: „Shandre, a venit Montanara, fă, te rog, două Spaghetti  bologneze, Pizza biancaneve, pune trei salate Pollo, cu ciuperci crocante”.

La bar, se așezau mereu aceiași: unul magazioner, pe jumătate surd, îmi urla cam în fiecare zi, timp de vreo trei ore, ce face mama lui de mâncare, câte gropi a făcut tatăl lui în cimitir și ce piese are în magazie, la Mercedes, cum l-a botezat pe el patronul de la ciocolata Hachez, la cea mai veche biserică din bătrânul oraș, cea din Martinistrasse. Altul, de vreo 90 ani, mă amenința de fiecare dată, cu cel mai nou banc, singurul pe care-l știa şi mi-l recita, de patru ani:

– Doamna  Felicia, îl știți pe ultimul? Şi îşi freca mâinile, mustăcind ca un copil, care a făcut o năzbâtie:

– Nu! răspundeam invariabil…

– Dar să știți că este cam indecent!

Şi se înroșea ca o fecioară.

– Eei, lăsați, că sunt majoră, vaccinată…

– Un bătrân merge la un bordel şi o întreabă pe matroană cât costă, știți dumneavoastră…

– Așa, ziceam eu, numai urechi.

– O sută-n pat, douăzeci pe covor!

Bătrânul arunca o sută.

Matroana  întreabă:

– O dată în pat?

Aici urma o mică pauză.

– Nuuuuu! De cinci ori pe covoooor! spunea el râzând în hohote.

De fiecare dată, râdeam de râsul lui…

Al treilea era un camionagiu trist, de vreo patruzeci de ani, pe care îl părăsise soția. Bea un cappuccino cam vreo trei ore, iar înainte de a pleca, își lua adio, promițându-mi că se va sinucide…

Soțul meu, când simțea că mi s-au golit bateriile, mă expedia undeva într-un colț de lume. Mă trezeam că mă suna şi mă întreba:

– Săptămâna viitoare ai oră la pedichiură, coafor, doctor? Nu? Atunci mâine zbori în… şi urma destinația.

Așa s-a întâmplat şi în acest an. Era martie. Iarna nu se îndura să plece. Clienții erau triști, enervanți şi terni…

A doua zi eram în Palma de Mallorca. Nu știu cum reușea soțul meu să convingă, ce le povestea la telefon celor din hotel, dar totdeauna îmi făceau o primire frumoasă, cameră cu balcon şi, neapărat, vedere spre mare sau, măcar, spre piscină, flori şi fructe proaspete pe masă… (cred că le spunea că sunt scăpată de la psihiatrie, că sunt turbată şi mușc…).

batran discoteca

De data acesta, aveam un mic bungalow. Mi-am lăsat bagajele şi am plecat  grăbită să miros marea. M-am plimbat câteva ore pe faleză. Începuse să se însereze. De pe faleză, observ un tip bine clădit, bronzat, cu părul dat pe spate, strălucind de gel ca o cască de metal, purtând cu mândrie niște pantaloni pensați, niște pantofi cu vârfuri ascuțite, cămașă de mătase albă. Parcă era decupat din anii ’80! Doar freza boldenească mai lipsea, gândeam eu, în sinea mea. Mergea într-un mod cum numai mardeiașii de cartier o făceau prin București, de gândești că au nisip sau pietriș în chiloți şi-şi scutură cracul la fiecare pas, ca să se elibereze.

M-am oprit să fac câteva poze şi nu mică mi-a fost surpriza când, din două salturi şi trei scuturări de craci, a aterizat aproape de mine, într-un nor de parfum bestial, urlând la telefon cu o voce de eunuc:

– Băă, Gabiiiiiii, băăă! Vinoooo, băăă, că e niște ciori, acilişa, bă, să-mi bag, care m-a supărat rău, să moară mama! Vino, băăă, să le tragem omor, băăă! Ia şi un par, băăă, să-i învățăm ce-i respectul, băăă! Băga-mi-aş! Ia-l şi p-ăla, băăă! …Da, mă! Bine, mă! Ia-l şi pe mortu’ ăla, băăă! Hai repede, neamurili lor de ciori!

M-am așezat, contemplând marea, ascultând șoaptele ei şi pe ale mele. De ce oare nu ne-am gândit noi, românii, mai demult, la metoda asta de educare? Dacă i-aş propune eu lui „Gabiiiiiiiii, băăă”, să se privatizeze şi unde „este niște ciori, care m-a supărat”, să vina cu parul, să le administreze o lecție de „învățat RESPECT”… Dacă între ei funcționează, pe bani ar trebui să fie şi mai eficientă metoda asta de educare, zic eu. Euforia mea a durat puțin, că mi-am dat seama subit că, până îi educam pe toți, defrișăm, naibii, toate pădurile.

Am plecat spre hotel.

A doua zi dimineață era Paştele. Am luat micul dejun pe la ora 9 şi, în drum spre bungalow, m-a prins o ploaie teribilă care m-a udat până la piele. Mi-am făcut un duş fierbinte, mi-am uscat părul şi, când m-am întors în cameră, am constatat că balconul se transformase într-o mini -piscină, care se scurgea, încet şi sigur, spre pat.

Am pus toate prosoapele din baie la ușa de la balcon, am butonat un pic televizorul şi am adormit privind (a câta oară?) un film, cu şi despre Jesus.

M-am trezit peste câteva ore. Am crezut că am avut un coșmar. Dacă nu ar fi fost prosoapele ude, mărturie, aş fi crezut că am visat. Soare strălucitor, aer minunat, cer senin, temperatura optimală… Mi-am agățat aparatul de fotografiat de gât şi am plecat, din nou, la plimbare. Câteva străzi mai departe de hotel, pe o piatră mare cât o găleată, era așezată o fată. Părul bogat, prins neglijent cu o clamă, făcea să se vadă mai bine cerceii aurii de creolă, agățați la urechi. Ochii negri ca un cărbune, dinții albi, strălucitori… De sub maioul ciclamen se zăreau două sfârcuri ciocolatii. Colanții rozalii, mulați, lăsau să se ițească un șnuruleț în curuleț. O altă tânără trăgea după ea o fetiță de vreo trei ani, frumoasă ca o păpușică, care se smiorcăia, lingându-şi, cu vârful limbii, mucii ce-i intrau în gură. Într-o izbucnire isterică, scuturând bietul copil cu furie, de i-au sărit perlele de sub nas, a răcnit:

– Haordeeeeeeeeeo! Da’ nu te mai jeliiiiiiiiii, mâncați-aş sufletul tău, că dau cu tine de pământ, făăă!

Creola zâmbește amuzată şi-i zice, privind pe sub ochi un bătrânel elegant, care trecea prin fața lor, cu pași mărunți:

– Io-te, fă, la mortăciunea asta, ce umflătură are în pantaloni! Și, râzând, cu capul dat pe spate, continuă: ori are cariciu’ mare ori are mardei mulți!

Constat că Mallorca e a noastră. Am cucerit-o, ce mai! Așa că mă îndrept spre partea virgină, cu păduri. Descopăr un copac superb, cu niște bulgărași mici şi aurii, de-o frumusețe inedită… Ici şi colo, mai atârna câte-o lacrimă de ploaie, pe aceste globulețe minuscule de mătase, ce răspândeau un parfum discret şi plăcut, ca un săpun suav. Îmi amintea ceva şi nu știam ce. Adulmecam aerul ca un câine de vânătoare, cu ochii închiși, încercând să identific mirosul care mă trimitea undeva departe, în copilărie, când m-a trezit brusc o voce din care nu am înțeles decât „foto”.

Era o doamnă între două vârste, care mă întreba amabil, dacă doresc o fotografie. M-am lăsat fotografiată cu acest copac. I-am mulțumit. Am aflat apoi, că doamna se numește Zina, vine din Chișinău, vorbește românește, e doctor şi are grijă de un bătrân maiorchin. Ne-am împrietenit ad-hoc. M-a invitat la ea. Am băut un ceai şi am povestit foarte mult. Era o femeie frumoasă. Suferise un accident de circulație, care-i schimbase destinul. Soțul ei decedase pe loc. Ea rămăsese o perioada în comă, apoi, luni şi luni, în spital, cu multiple fracturi. Dumnezeu o ajutase să se refacă fizic, psihic însă, era praf! Avea un  băiat mare. Vânduse casa mare în care fusese fericită şi-şi cumpărase două apartamente micuțe, unul pentru ea, în eventualitatea în care, totuși, vreodată, se va întoarce, şi unul pentru fiul ei. Apoi luase drumul pribegiei. De patru ani, avea grijă de un bătrân. Piedro îi dădea câteva sute pe lună, dar o chema des şi la spălat vase, în restaurantul pe care îl avea de peste patruzeci de ani. Era nefericită, însă știa sigur că nu se va mai întoarce niciodată acasă. La ce? Şi ochii albaștri i se umezeau, colțurile gurii frumoase se arcuiau în jos.

Era foarte mandră că reușise să-şi cumpere un pat electric de masaj. Costase o avere, dar era singura ei mulțumire. M-a rugat să-l probez. M-am întins pe pat, mi-a pus un program de masaj de treizeci de minute, m-a acoperit cu un pled cald, mi-a pus muzică şi a plecat la bucătărie, să pregătească un ceai şi câteva prăjituri. A fost un Paşte inedit. Peste câteva ore, în care nu ne săturasem de povestit, de parcă ne cunoșteam de-o viață, a apărut şi Piedro. Era un bătrânel de vreo 65 ani, mignon, brunețel, jovial şi foarte simpatic. A fost încântat să mă cunoască şi i-a propus Zinei, să mergem, neapărat împreună, în discotecă, în seara aceea. Am fugit la hotel să mă aranjez de disco. Peste o oră, au venit să mă ia cu mașina.

Am ajuns la discoteca Salsa Rosa. Am intrat. Era o discotecă cu un mobilier greu, masiv, capitonat în piele bordo sau maro. Într-o lojă, ca la teatru, erau mai mulți bătrâni şi bătrâne. Doamnele erau îmbrăcate ca în pozele din cimitir, domnii păreau împăiați. Mă uitam atent să văd dacă, totuși, clipesc. Încă mai clipeau. Erau perechi. Doar eu eram nepereche. Spre bucuria mea, a apărut Armando. Armando părea viu. Era cu câțiva centimetri mai scund decât mine, avea o pereche de pantaloni antracit, strânși pe talia îngustă, atât de tare, încât păreau bufanți. Vârsta nu am putut să i-o ghicesc, dar presupun că avea între 80 şi 105 ani. Din faldurile stofei, se desprindeau două picioare, în formă de „o”, care se terminau în niște pantofi gri-petrol. Cămașa albă, cu dungi  fine, accentua şi mai mult paloarea feței. Avea un ten atât de luminos, că părea transparent. Pielea stătea întinsă ca un pergament, buzele subțiri şi cenușii păreau o butonieră, care nu se mai închidea peste proteza ce-i clămpănea. Ochii albaștri ca marea mă priveau insistent. În următoarele minute, m-a invitat pe ringul de dans. Zina si Piedro ne-au însoțit.

Armando s-a postat în fața mea, cu mâinile depărtate de corp, cu palmele îndreptate spre mine (așa cum făcea bunica mea când își îndemna găinile să meargă la culcare, doar ca ea mai zicea şi „uş, uş”), flexându-şi, ușor, genunchii, lăsându-şi partea de sus a corpului pe spate, cu ochii dați peste cap în extaz, cu gura ca un pui de rândunică, ce aştepta un viermișor. Am sărit repede să-l ajut, să nu cadă-n cap. Am crezut că i s-a făcut rău, văzând că se îndoaie nefiresc şi… cere aer, ca un peşte pe uscat. Gestul meu l-a făcut să roșească. Cred că a fost “„coup de foudre”. Din clipa aceea, mi-a susurat toate melodiile la ureche, mai ales părțile mai sentimentale. Din când în când, îmi răcnea gutural  un „Guapa… besa-miiii, ti chero  mucho…” După vreo trei gin tonic, am înțeles că așa dansează Armando. Era singurul pas de dans, cu flexări de genunchi, cu dat pe spate. Balerin, nu altceva! Orchestra cânta live. Șeful orchestrei era iubitul doamnei de la intrare, româncă, din București. Atmosfera devenea din ce în ce mai fierbinte. La muzica andaluză s-au ridicat şi doamnele acelea îmbrăcate ca-n pozele din cimitir. Bluze de dantelă sau mătase neagră, fuste de catifea cu volănașe, mirosind a naftalină. S-au apropiat cu pași micuți, nesiguri, tremurători, adăugați. Le-am ajutat să vină pe ringul de dans, așa cum le-aş fi ajutat să treacă strada. Dintr-o dată, s-au transformat! Mi se păreau niște jucărioare, din acelea cu cheiță. Țopăiau, teleghidate, pe ritmurile sacadate ale muzicii, căutându-se, găsindu-se, mângâindu-şi partenerii, cu gesturi tandre, privindu-se cu dragoste, întinerind sub ochii mei, sub cascada amintirilor. Am fost fascinată. Mă întrebam: ce naiba caut eu printre oamenii aceștia? Spre dimineață, cu sticla de şampanie, câștigată la tombolă, în mână, am plecat la hotel.

Beam din sticlă şi mă întrebam retoric: „Ce-ai dori tu, fato, când vei fi babă? Să-ți enervezi copiii, nepoții, vecinii, cu mofturile şi bolile tale, în România? Să fii o babă acră și nevorbită de la camera x în Germania? Sau poate să țopăi la Salsa Rosa, până îți sare cheița, prin Mallorca?”

Încă nu am luat o decizie, dar aceasta cred că nu va fi deloc dificil de luat.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

V-am pupat și fiți deștepte! (2)

Fotografia și citatul zilei – Pera Novacovici

Nu din cauza mea ești neglijentă, eu nu mai sunt bărbat din vina ta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,271 views

Your tuppence

  1. Ileana / 4 March 2018 14:37

    Aveți un talent extraordinar! Am savurat fiecare poveste scrisă de dvs și încă mai caut să văd dacă ați mai scris și altceva. E nevoie și de oameni care scriu ca dvs, în acest spațiu virtual!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro