Scrisă în anii ’50, dar publicată abia în 2020, această scurtă, intensă confesiune literară aduce în lumină o parte vulnerabilă și adesea ascunsă a scriitoarei Simone de Beauvoir: prietenia ei de tinerețe cu Elisabeth Lacoin — Zaza. Într-o Franță încremenită între religie și reguli, două adolescente își caută, cu încăpățânare, un drum propriu. Sylvie (alter ego-ul lui de Beauvoir) și Andrée (Zaza) împart acea formă rară de complicitate care nu cere explicații, doar curaj. Și mai ales curajul de a contesta ceea ce „se cade” pentru o fată.
Zaza și Simone, 1928, la Gagnepan
Moartea prematură a Zazei, la 21 de ani, nu este doar o tragedie personală. Este simbolul unei opresiuni subtile, adesea invizibile: presiunea de a te conforma, de a renunța la tine însăți pentru a îndeplini așteptările altora.
Prietenia pasională dintre cele două tinere a fost atât importantă încât Simone nu a încetat să vorbească despre ea în toate romanele ei, pentru a concluziona: „Mi-am plătit libertatea cu moartea ei”. Ambele fete proveneau din burghezia pariziană și au frecventat aceeași instituție catolică – Cours Désir. “Șefele clasei”, cele două și-au continuat împreună studiile secundare. Dar, în vreme ce Simone era o fată care nu ieșea din rând, Zaza se comporta băiețește, „liberă și chiar puțin obraznică”: înota, umbla pe bicicletă, juca tenis pe terenul de zgură… Din carte veți afla mai multe.
Simone de Beauvoir a scris Inseparabilele cu inima frântă. A fost un gest de doliu, dar și un act de insurgență. Prietena pierdută, Zaza, devine astfel simbolul tuturor fetelor care, crescute să fie „cum trebuie”, nu mai ajung să fie deloc.
Le vezi peste tot, dacă ai ochi pentru ele. Fete cuminți, învățate, cu note mari, cu spate drept la biserică, cu fuste închise la culoare. Tinere care știu că cel mai mare compliment pe care-l pot primi e „ești o fată bună”. Tinere care nu știu, încă, că de acolo începe capcana.
Simone de Beauvoir a avut ochi pentru una dintre ele. Zaza, prietena ei din copilărie, a fost genul de fată pe care societatea o vrea: devotată, credincioasă, cultivată, dar mereu strunită, trasă înapoi de o voce maternă, de o religie care-i spunea „așa nu se face”, de o clasă socială care nu ierta. Când Zaza moare, la 21 de ani, aparent din encefalită, de Beauvoir știe mai bine. Nu bacteria a ucis-o, ci presiunea unei vieți îngrădite. Un suflet viu care n-a mai găsit spațiu să respire.
Inseparabilele nu e doar un omagiu, e o confesiune. Beauvoir recunoaște că, fără această pierdere, poate că nu s-ar fi născut nici Al doilea sex, nici pactul ei radical de viață cu Sartre. Căderea Zazei a fost ceea ce i-a arătat marginea prăpastiei. Ea a ales să nu sară. Dar s-a aruncat, în schimb, într-un mod de a trăi neconvențional, neliniștit, liber. Că a durut, e sigur. Că a meritat, e cert.
Citind Inseparabilele, nu poți să nu te întrebi: câte Zaza cunoaștem? Câte fete devin exact ce se așteaptă de la ele și mor câte puțin în fiecare an, sub povara a ceea ce „se face”? Le vedem la liceu, învățând pentru un viitor care nu e al lor. Le vedem căsătorindu-se „cu cine trebuie”. Le vedem cu copii pe care întâi i-au dorit alții. Le vedem cedând.
Dar le vedem?
Zaza e fantoma unei generații. Dar e și strigătul care răsună dincolo de timp: fetele nu se nasc femei. Devin. Dacă le lăsăm. Dacă le vedem. Dacă le dăm voie să nu fie „bune”, ci vii.
Cartea este disponibilă și în limba română, în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, în traducerea Magdei Răduță.
Citiți și Libertatea femeilor în 2025, între vis și realitate
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Viitorul care ne depășește? Episodul 2 – Peter Thiel: ideologul rece al elitei tech
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
