Istanbulul lui Orhan Pamuk

Catchy

6 February 2014

Într-o după-amiază vântoasă, de pe la mijlocul lui decembrie, scriitorul Orhan Pamuk stătea într-o piaţă plină de vegetaţie, aflată după colţul Universităţii din Istanbul, profund absorbit de una din amintirile sale, veche de patruzeci de ani. Trecu pe lângă motocicletele parcate, stejarii masivi şi fântâna din piatră, după care răsfoi câteva cărţi second-hand din faţa magazinelor înghesuite ce ocupau parterul unui complex de clădiri galbene, de formă pătrată. Sahaflar Carsisi, Piaţa de cărţi vechi din Istanbul, a fost un magnet pentru iubitorii de literatură încă din era bizantină.

1

La începutul anilor ’70, domnul Pamuk, pe atunci student la arhitectură şi pictor aspirant îndrăgostit de literatura occidentală, obişnuia să călătorească din când în când cu maşina – de la el de acasă până dincolo de Golful Cornul de Aur – pentru a cumpăra traducerile în limba turcă din Thomas Mann, André Gide şi alţi autori europeni.

“Tatăl meu era înţelegător şi îmi dădea bani, iar eu veneam aici cu maşina lui în dimineţile de sâmbătă şi îi umpleam portbagajul cu cărţi,” şi-a amintit laureatul premiului Nobel, stând alături de bustul lui Ybrahim Muteferrika, cel care a tipărit una din primele cărţi turceşti – un dicţionar arab-turc, în anul 1732.

2

“Domnul Pamuk s-a născut în Istanbul, în anul 1952, şi a trăit în acest oraş cea mai mare parte a vieţii sale.” Monique Jaques, reporter la The New York Times.

“Nu era niciun client în afară de mine în zilele de sâmbătă. Mă tocmeam cu vânzătorii, sporovăiam, discutam. Îi cunoşteam pe toţi, dar totul s-a schimbat acum,” a spus el făcând referire la atmosfera cumva încărcată, datorată turiştilor, şi la dispariţia unor oameni pe care ajunsese să-i cunoască – ca de exemplu un vânzător de manuscrise care era în acelaşi timp şi predicator Sufist .

“Acum vin aici doar o singură dată pe an,” a mai spus el.

Domnul Pamuk s-a născut la o distanţă de şase kilometri de piaţă, în prosperul cartier Nisantasi, în anul 1952. Tatăl lui era un om de afaceri care şi-a pierdut o mare parte din avere din cauza unor investiţii proaste.

Domnul Pamuk a crescut înconjurat de rude şi servitori, dar nesfârşitele certuri dintre părinţii săi precum şi permanenta senzaţie că trăia într-o familie dezbinată i-au marcat tinereţea, făcându-l să se simtă nesigur şi mereu trist.

De atunci, domnul Pamuk a trăit în Istanbul mai mult de şase decenii – atât în Nisantasi cât şi în apropiere de Cihangir, pe ţărmul Bosforului.

Lucrările sale sunt legate de Istanbul aşa cum operele lui Dickens erau legate de Londra iar cele ale lui Naguib Mahfouz, de Cairo.

Romane precum “Muzeul inocenţei”, “Cartea neagră” sau opera autobiografică “Istanbul: Amintirile şi oraşul”, evocă atât un oraş magic cât şi unul melancolic, care încearcă să se refacă după căderea imperiului, măcinat de confruntarea între secularism şi Islamul politic şi sedus de Occident.

Majoritatea personajelor domnului Pamuk sunt membri ai elitei seculare, ale căror poveşti de dragoste, dispute şi obsesii se desfăşoară în cafenelele şi dormitoarele din câteva cartiere cunoscute ale Istanbulului.

3

Răsfoind o carte în Piaţa de cărţi vechi din Istanbul, Sahaflar Carsisi. La începutul anilor 1970, domnul Pamuk umplea portbagajul maşinii tatălui său cu cărţi cumpărate de la acest bazar. Ayman Oghanna pentru The New York Times.

 “Am făcut prima călătorie în străinătate în anul 1959, când am plecat la Geneva în vacanţa de vară, împreună cu tatăl meu, iar apoi n-am mai părăsit Istanbulul până în anul 1982,”mi-a spus domnul Pamuk. “Aparţin acestui oraş.”

Toamna trecută i-am trimis un e-mail domnului Pamuk şi l-am întrebat dacă accepta să mă însoţească într-un tur al cartierelor în care se formase ca scriitor şi care îi influenţaseră operele.

După ce am vizitat mai multe astfel de obiective, am vrut să pătrund dincolo de atracţiile turistice şi să observ oraşul aşa cum îl vede el – un loc mitic şi încărcat de istorie, un loc al prieteniilor profunde.

Domnul Pamuk a acceptat fără să stea pe gânduri şi două luni mai târziu l-am întâlnit în apartamentul său din elegantul cartier Cihangir. Ferestrele apartamentului ofereau o privelişte minunată: Moscheea Cihangir, o construcţie monolit datând din secolul al şaisprezecelea, încadrată de minarete, şi dincolo de aceasta, ţărmul Bosforului, strâmtoarea care face legătura între Europa şi Asia.

Mi se părea mai potrivit să-l vizitez pe domnul Pamuk în extrasezon, având în vedere preferinţa sa pentru iarnă, melancolie şi cenuşiu, în romane precum “Zăpada” sau “Istanbul”. Aerul era îngheţat, lumina ştearsă, şi cu toate că soarele se mai ivea din când în când printre nori, oraşul părea spălăcit, stors complet de culoare.

“Am preferat întotdeauna iarna în locul verii în Istanbul, ” a scris domnul Pamuk în cartea sa “Istanbul”.

“Iubesc serile în care toamna se transformă treptat în iarnă, când copacii goliţi de frunze tremură în bătaia vântului nordic şi trecătorii în paltoane negre sau geci groase se grăbesc spre casele lor pe străzile din ce în ce mai întunecate.”

De la balconul apartamentului său, el a privit mulţumit soarele palid, care abia mai reuşea să străpungă perdeaua groasă de nori, şi a declarat că ziua aceea era perfectă pentru o plimbare.

“Dacă ziua ar fi fost caldă şi însorită, eu aş fi acum supărat”, a mărturisit el. “Îmi place oraşul în alb şi negru, aşa cum am scris în ‘Istanbul”.

4

O cafenea din elegantul cartier Cihangir, unde se află apartamentul domnului Pamuk. AymanOghanna pentru The New York Times

Îl surprinsesem în timpul ultimelor stadii de finalizare a noului său roman, “O ciudăţenie în mintea mea”, care va fi publicat în limba engleză în anul 2015. Romanul prezintă povestea vieţii unui vânzător ambulant din Istanbul, din 1970 şi până în prezent.

El mi-a spus că se simţea recunoscător pentru această pauză. “Sunt obsedat de munca mea, dar îmi place foarte mult,” mi-a mărturisit.

S-a îmbrăcat într-un impermeabil şi şi-a tras pe frunte o şapcă neagră de baseball, încercând – fără prea multă tragere de inimă – să se ascundă, pentru a nu fi recunoscut.

În 2005, domnul Pamuk a răspuns în cadrul unui interviu la nişte întrebări privind măsurile luate împotriva libertăţii de exprimare în Turcia, declarând că “un milion de armeni şi 30.000 de kurzi au fost ucişi în această ţară, iar eu sunt singurul care îndrăzneşte să vorbească despre asta.”

Remarca spontană, publicată într-un ziar elveţian, a avut ca efect mai multe ameninţări cu moartea, o campanile de defăimare în presa din Turcia şi chiar acuzaţii aduse de către un procuror public din Istanbul care l-a învinuit pe scriitor de “denigrarea în public a identităţii naţionale turceşti.”

Domnul Pamuk a fost nevoit să fugă din ţară pentru aproape un an de zile – cea mai lungă perioadă de timp pe care a petrecut-o în afara Turciei. Acuzaţiile au fost retrase în ianuarie 2006, pe fondul numeroaselor proteste internaţionale, iar ameninţările s-au potolit.

Deşi domnul Pamuk călătoreşte uneori însoţit de bodyguarzi, mai ales în timpul plimbărilor nocturne, el se simte acum relativ în siguranţă.

În această după-amiază noroasă, am urmat o rută sinuoasă, oarecum paralelă cu ţărmul Bosforului, şi am ajuns în inima Cihangirului – pe vremuri un cartier predominant grecesc.

În 1960, pe când domnul Pamuk era student la Robert College, o şcoală privată de elită aflată între cele două poduri de pe Bosfor, febra naţionalistă care luase amploare din cauza unui conflict ce ameninţa să izbucnească în Cipru, a ajuns la punctul culminant atunci când guvernul i-a evacuat din cartier pe cei de naţionalitate greacă.

Lipsit de clasa comercianţilor care-l populau, Cihangir a devenit districtul roşu al oraşului.

5

O femeie şi o fetiţă trecând pe lângă un “hamam”, sau “baia turcească”, în Cihangir. AymanOghanna pentru The New York Times

“În 1970, am scris unul dintre primele mele romane aici, în apartamentul bunicului meu,” a declarat domnul Pamuk.

“În fiecare noapte mă trezeam din cauza femeilor şi a bodyguarzilor acestora – protectorii lor macho – care se certau cu clienţii lor, ori se târguiau şi aruncau pe geam tot felul de obiecte.

Cihangir este acum un cartier elegant, al artiştilor şi scriitorilor, cunoscut pentru cafenelele sale luxoase, anticariate şi chiriile astronomice.

Unul dintre “motoarele” ce contribuie la revitalizarea Cihangirului este chiar opera domnului Pamuk: Muzeul inocenţei, care s-a deschis în 2012, într-o clădire de culoare roşie, pe un drum povârnit ce coboară către Golful Cornul de Aur, care face legătura între Bosfor şi Marea Marmara.

Muzeul reprezintă o adevărată capsulă a timpului, găzduind obiecte meticulos adunate de către scriitor încă din 1970, în Istanbul, şi un tribut adus puterii obsesiei.

Acesta a fost inspirat de romanul domnului Pamuk, “Muzeul Inocenţei”, publicat în 2008 – despre un prosper om de afaceri din Istanbul, Kemal Basmaci, care se îndrăgosteşte de o vânzătoare săracă, Fusun, şi devine atât de obsedat de această iubire încât colecţionează fiecare obiect care i-a aparţinut acesteia doar ca să se simtă mai aproape de ea.

6

Un vânzător de castane coapte din zona Karakov. Domnul Pamuk îşi aminteşte că în această zonă şi-a cumpărat prima bicicletă. AymanOghanna pentru The New York Times

Domnul Pamuk a descoperit şi a cumpărat clădirea în care se află muzeul, a conceput exponatele şi a asamblat colecţia fictivă a personajelor sale folosind diverse obiecte cumpărate de la bazar şi propriile amintiri de familie. Casetele din sticlă expuse pe pereţi în camere întunecoase sunt aranjate corespunzător fiecărui capitol, şi conţin acele obiecte care au aparţinut personajelor sale, presupuse simboluri ale dragostei neîmplinite: sticluţe de colonie din cristal, căţei din porţelan, cărţi poştale din Istanbul şi 4213 de mucuri de ţigară fumate de Fusun – fiecare în propria casetă de sticlă.

“Nu am mai publicat un roman de ani de zile, dar am scuzele mele,” mi-a spus domnul Pamuk. “Am inaugurat un muzeu între timp.”

Karakoy Square, situată la poalele dealului, este o piaţetă cu vedere spre port, care se ramifică în exterior, comunicând cu bulevarde mărginite de clădiri moderne de birouri dar şi cu bazaruri din era Imperiului Otoman sau cu magazine de electrocasnice.

Vânzătorii ambulanţi de pe străzi vând suc de rodii şi “simiţi”, pâinea în formă de roată cunoscută sub denumirea de covrig turcesc.

O stradă în pantă continuă cu o alee dosnică, pe care se află bordelurile aprobate de guvern şi păzite de poliţie. Zona Karakoy îi trezeşte o mulţime de amintiri din copilărie domnului Pamuk.

El mi-a arătat un rând de magazine cu biciclete. Tatăl său i-a cumpărat de acolo prima sa bicicletă cu două roţi. Ceva mai departe este un pasaj care duce la Tunel, una dintre cele mai vechi căi subterane de tranzit feroviar din lume.

Calea ferată subterană cu două staţii, a fost construită de inginerii francezi în 1875, asigurând şi în ziua de astăzi legătura între Karakoy Square şi districtul ambasadei din centrul cartierului Beyoglu. Trenul era la început o locomotivă cu aburi care trăgea două vagoane din lemn, având compartimente separate pentru bărbaţi şi femei.

“Imperiul s-a destrămat şi în Turcia nu au mai fost construite alte linii subterane vreme de 120 de ani,” a declarat domnul Pamuk, căruia îi plăcea să meargă cu trenul în copilărie, împreună cu părinţii săi.

7

O zonă obişnuită pentru masa de prânz, unul din locurile favorite ale domnului Pamuk, în Karakoy.

Ne-am oprit pentru masa de prânz la umbra Podului Galata – o construcţie cu două niveluri şi structură mixtă oţel – beton, deschis circulaţiei în 1994, având mai multe pasarele, câte trei benzi de trafic pe fiecare direcţie şi linii de tramvai.

Mese din plastic şi scaune erau aşezate la întâmplare pe o platformă plină de noroi, lângă apă, flancată de gril-uri portabile pe care erau expuse spre vânzare bucăţi de file de peşte pane, decorate cu paprica, pudră de chili şi legume tocate.

Un câine vagabond, având în ureche un crotaliu – ca dovadă că fusese vaccinat contra rabiei, conform unei hotărâri de guvern – stătea tolănit în noroi.

“Este un monument local”, a spus domnul Pamuk, care fusese muşcat de un câine maidanez în timpul unei plimbări nocturne, cu 13 ani în urmă, fiind nevoit să se supună unei serii chinuitoare de vaccinuri antirabice.

Pe cealaltă parte a strâmtorii, într-un uimitor contrast cu împrejurimile murdare, se înălţa domul argintiu al Bisericii Sfânta Sofia, înconjurată de minarete din calcar şi gresie.

Construită ca bazilică greco-ortodoxă şi deschisă în A.D. 537, apoi convertită într-o moschee după cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, aceasta a fost secularizată de către Kemal Ataturk, fondatorul statului modern turc, şi s-a transformat în muzeu în anul 1935.

“Când eram copil nu m-a prea interesat Bizanţul,” a scris domnul Pamuk în “Istanbul”. “Eu asociam cuvântul cu acei preoţi ciudaţi greco-ortodocşi ce purtau bărbi lungi şi robe negre, cu apeductele care străbat încă oraşul, biserica Sfânta Sofia şi pereţii de cărămidă roşie ai bisericilor vechi.”

În urma disputelor legale, această platformă pe care luam prânzul – proprietate a portului – rămăsese în paragină, ca o raritate ciudată – fiind probabil zona cea mai neglijată din centrul oraşului.

Acesta e unul dintre locurile favorite ale domnului Pamuk. “Toată copilăria mea a fost aşa, dar va mai fi la fel şi peste douăzeci de ani? Nici gând, ” mi-a declarat el în timp ce trăgea cu nesaţ pe nări mirosul mării.

El este aproape sigur că reconstrucţia şi modernizarea împrejurimilor vor pune stăpânire în cele din urmă pe acest teren uitat.

8

Un vânzător ambulant cu “simiţi”, pâinea în formă de roată cunoscută sub denumirea de covrig turcesc.

Ne-am continuat plimbarea traversând Podul Galata, epicentrul istoric al Istanbulului, oprindu-ne pe la mijlocul acestuia pentru a admira priveliştea: bărci cu turişti şi ambarcaţiuni folosite pentru călătorii de plăcere pluteau în Golful Cornul de Aur, având într-o parte Moscheea Sultan Ahmed şi în cealaltă, dealurile abrupte din Cihangir.

“Acesta a fost iniţial un pod din lemn. Ca adult trebuia să plăteşti taxă ca să traversezi podul,” a spus el, “dar puteai să mai închiriezi şi bărci cu vâsle. Îmi amintesc cum mă ducea mama cu barca pe celălalt mal în 1950.”

La mai puţin de un kilometru de primul pod peste Golful Cornul de Aur s-a inaugurat recent încă unul – un pod nou, alb şi modern, care blochează parţial vederea spre câteva din cele mai mari moschei ale Turciei.

La fel cum planul primului ministru Recep Tayyip Erdogan de a demola Parcul Gezi din Piaţa Taksim şi de a construi în acel loc un mall în stilul unei barăci militare otomane a fost abandonat, proiectul acestui pod a împărţit oraşul în funcţie de orientările socio-economice: elita liberală a oraşului a susţinut cu tărie păstrarea nucleului din era otomană, în timp ce majoritatea islamiştilor mai săraci au înclinat către ştergerea completă a trecutului.

Acum un secol, “toate ambarcaţiunile care veneau din marea Marmara sau de pe Mediterana se opreau aici,” mi-a spus domnul Pamuk.

Aşa cum scriitorul relatează în romanul său, “Istanbul”, Gustave Flaubert a sosit aici în octombrie 1850 pentru o şedere de şase luni, după ce contactase sifilis în Beirut.

Cu toate astea, a continuat să frecventeze bordelurile din oraş şi a scris despre “prostituatele din cimitir”, care îşi ofereau serviciile soldaţilor pe timpul nopţii.

Un alt faimos vizitator din acea eră a fost scriitorul şi politicianul francez Alphonse de Lamartine, “care îi descria pe băieţii de pe pod strigând la turişti: „Domnule, daţi-mi un penny”, continuă domnul Pamuk.

“Turiştii aruncau banii în mare, iar băieţii săreau de pe pod şi se scufundau în apă, iar banii erau ai lor.”

9

Vefa Bozacisi, unul dintre locurile favorite ale domnului Pamuk. Fondat în 1876, magazinul are ca specialitate “boza”, o băutură din grâu fermentat.

Pe malul sudic al Cornului de Aur ne-am strecurat prin mulţime în bazarul cu mirodenii Baharat, apoi am ieşit pe o stradă aglomerată din cartierul Eminonu. În copilăria sa, domnul Pamuk era fascinat de tot felul de poveşti despre sultanii otomani şi cei cu titlul de paşă, care conduceau ţara chiar din acest cartier al Istanbulului, locul rebeliunilor, al loviturilor de stat şi închisorilor secrete în care erau împărţite pedepse cumplite.

“Un anumit loc din Eminonu a fost special construit pentru ceea ce a rămas cunoscut drept ‘Cârligul”, a scris domnul Pamuk în “Istanbul.”

“Purtând nimic altceva decât costumul în care a venit pe lume, condamnatul era ridicat cu un sistem de scripeţi şi înţepat cu un cârlig ascuţit, apoi în timp ce sfoara era eliberată, condamnatul era lăsat să cadă.”

În câteva dintre aceste cartiere, conducătorii otomani au inaugurat palate grandioase şi alte clădiri care proclamau stabilitatea imperiului lor.

“Aici era întreaga birocraţie,” a spus el arătând spre gara Sirkeci – un exemplu clasic de arhitectură orientalistă europeană, cu pavaj colorat de ceramică, arcuri în stil maur şi turnuri gemene cu ceas – care s-a deschis în 1980 şi a servit drept destinaţie finală pentru legendarul Orient Expres. Epoca grandorii nu a durat prea mult.

Atunci când Vladimir Nabokov a descins în acest loc în anul 1919, el a găsit un “oraş în ruine,” a spus domnul Pamuk. “Nu erau distrugeri fizice, dar acest loc obişnuia să adune toate bogăţiile din Orientul Mijlociu şi Balcani, pentru ca totul să dispară apoi şi să se transforme în sărăcie.”

În romanul “Istanbul”, domnul Pamuk a reuşit să surprindă acea melancolie, sau “huzun”, care a dominat imaginea metropolei în timpul copilăriei sale, într-o perioadă în care oraşul suferea încă un lung declin după colapsul Imperiului Otoman.

El a descris “vechile feriboturi de pe Bosfor care acostau în staţii părăsite în toiul iernii… bătrânii vânzători de cărţi care abia îşi duceau zilele de la o criză financiară la alta, ca să aştepte apoi tremurând o zi întreagă întoarcerea unui client.”

Autobiografia domnului Pamuk, publicată în 2001, ne prezintă acel moment al vieţii sale în care a luat decizia de a deveni scriitor, în 1973, şi surprinde o perioadă complet diferită din istoria oraşului.

“Oraşul era sărac, nu era Europa, ce-i drept, iar eu îmi doream să fiu scriitor şi mă întrebam: ‘Aş putea fi fericit trăind în acest oraş? Mi-aş putea îndeplini ambiţia?’ Acestea erau dilemele cu care mă confruntam,” mi-a spus el.

“Când mi-am publicat autobiografia, cei din generaţia mai tânără mi-au spus: ‘Istanbulul nostru nu e chiar numai negru şi alb, noi suntem mai fericiţi aici.’ Ei nu voiau să ştie despre melancolia mea, despre felul în care vedeam trecutul murdar al oraşului.”

La mică distanţă era un alt simbol al trufiei otomane: monumentalul oficiu poştal central, inaugurat în 1909, la scurt timp după ce “Tinerii Turci” preluaseră puterea în urma unui complot militar.

“Acum e doar o filială locală,” a spus el cu un zâmbet ironic, măsurând cu privirea intrarea boltită şi atriumul cavernos, aproape gol.

Clădirea are o semnificaţie profundă pentru domnul Pamuk. În anul 1973, la vârsta de 21 de ani, el a abandonat universitatea de arhitectură pentru a se dedica scrisului.

Afectat de neîncrederea în forţele proprii şi de scepticismul parental, el a decis să-şi testeze abilităţile participând cu o nuvelă la un concurs organizat de o publicaţie locală. Nuvela prezenta o poveste de dragoste din secolul al cincisprezecelea, locul acţiunii fiind Anatolia – vastul teritoriu din estul Istanbulului.

Prietenii săi s-au grăbit să bată la maşină fragmente din nuvelă, iar domnul Pamuk a alergat într-un suflet la oficiul poştal şi i-a înmânat manuscrisul unei femei din spatele ghişeului cu numai câteva ore înainte de termenul final.

“În ziua următoare am primit de la ea un bilet în care mă înştiinţa: ‘M-ai plătit prea puţin,’” zise el, privind îndelung chioşcul principal, asemănător unui foişor, de sub domul înalt al atriumului central – locul în care se petrecuse totul.

“Dar ea a înţeles atunci cât de ambiţios eram dacă îndrăzneam să trimit spre analiză o lucrare literară, şi a plătit taxele poştale în locul meu.”

O lună mai târziu el a aflat că a câştigat concursul. “Îmi place locul acesta în special din acest motiv,” a spus el.

Piaţa Baiazid – o piaţă vastă şi bătută de vânturi, situată în spatele bazarului de cărţi vechi, în zona Universităţii din Istanbul, pe vremuri comandament al Ministerului Apărării Otomane: un vast complex de clădiri din cărămidă şi piatră alături de câteva structuri mai recente şi mai comune, în spatele unei porţi principale monumentale.

Între anii 1960 şi 1970, Piaţa Baiazid a clocotit din cauza numeroaselor proteste, revolte şi represalii armate soldate cu mii de morţi.

În timpul unei astfel de perioade turbulente, Domnul Pamuk era înscris la şcoala de jurnalism, dar în timp ce prietenii lui îşi riscau vieţile luptând corp la corp cu soldaţii, el îşi petrecea majoritatea zilelor acasă, în Nisantasi, citind.

“Eram un tip ambiţios şi destul de inteligent, iar universitatea mi se părea o pierdere de vreme.”

După alţi câţiva paşi am intrat în Vefa Bozacisi, încă unul din locurile sale favorite. Inaugurat în 1876, magazinul – un local confortabil cu banchete de piele şi oglinzi antice – este renumit pentru specialitatea sa, boza – o băutură din grâu fermentat, originară din sudul Rusiei.

Amestecată cu apă şi zahăr şi presărată cu scorţişoară, băutura cremoasă, de culoare caramel, este servită în pahare aliniate cu zecile pe tejghelele din lemn lăcuit.

Alături de rafturile cu oţet de rodii, într-o casetă, era expus la loc de cinste cel mai de preţ suvenir al localului: o cupă de argint pentru boza, folosită în acest local chiar de către Kemal Ataturk, în anul 1927.

Am ajuns în împrejurimile Moscheii Fatih, construită la ordinele lui Fatih Sultan Mehmed, cuceritorul Constantinopolului, începând cu 1463.

Moscheea a fost reconstruită în 1773, după ce a fost distrusă de un cutremur.

În curtea interioară pavată cu marmură, lângă masiva moschee din gresie de culoare roz, considerată unul dintre cele mai frumoase monumente ale lumii Islamice, atenţia domnului Pamuk a fost atrasă de un afiş.

Acesta cerea eliberarea lui Salih Mirzabeyogluna, un radical islamist, autor al unor broşuri politice incendiare, care era condamnat la doisprezece ani de închisoare sub acuzaţia de terorism.

Domnul Pamuk – fascinat şi tulburat de ascensiunea islamismului politic în Turcia şi Orientul Mijlociu – şi-a construit unul dintre cele mai memorabile personaje, liderul terorist Blue din romanul “Zăpada”, inspirat în mare parte de domnul Mirzabeyogluna.

Blue este un individ ambiţios: un intelectual carismatic care lansează un mesaj violent, în timp ce evită implicarea directă în actele de terorism.

“Cazurile lui Mirzabeyogluna şi Blue erau similare,” a spus domnul Pamuk.

“Unii islamişti ucid, dar el nu a făcut-o, însă a fost închis pentru foarte multă vreme.”

Mi s-a părut uşor tensionat în timp ce părăseam moscheea şi ne îndreptam spre unul dintre cartierele sunite principale din Istanbul.

“Am putea fi într-o ţară diferită, “ a spus el încet.

Salafişti cu bărbi lungi şi bonete rotunde stăteau pe bănci în pieţe curate; femei în “abaya” negre se plimbau cu copiii lor pe o stradă pietruită, trecând pe lângă “madrassa” – o şcoală islamică.

Soarele începuse să apună în această după-amiază friguroasă, aruncând umbre asupra Cornului de Aur. Am stat un timp în grădina terasată a unei moschei, privind simbolurile Istanbulului – acoperişurile roşii din Cihangir, Turnul Galata, datând din secolul al treisprezecelea, una dintre puţinele construcţii rămase din perioada bizantină.

Ne plimbam de mai mult de patru ore şi cutreierasem şase cartiere încercând să pătrundem dincolo de faţada prietenoasă a atracţiilor turistice din Istanbul, pentru a descoperi esenţa complexă a acestui oraş.

“De asta îmi place să trăiesc aici,” mi-a mărturisit domnul Pamuk. Apoi am coborât pe aleile abrupte pavate cu piatră, către Podul Ataturk, în lunga călătorie către casă.

 

Interviul lui Joshua Hammer a fost publicat în The New York Times.



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Când lucrurile se așază după dorință

Am continuat să respir, ca proasta, prin tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,283 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro