Secvențe și idei care m-au marcat suficient încît să afirm că avem de-a face cu un produs al măiestriei cinematografice înalte.
Binomio maschio (duo masculin)
Un rasta teosof mucalit călărește un scuter prin grădinile Vaticanului. El este Papa.
Un eminent specialist în drept, vine, uneori, să-i ceară o părere, un sfat. El este Președintele Republicii (italiene, se înțelege).
Papa are alb numai prin păr, și acela creț. Stăpînește înțelepciunea în stil Sofocle, fără să ia lucrurile prea în serios, necum în tragic. Negru de abanos, cu fațete luminoase.
Președintele are poreclă, i se spune „cemento armato”, traducerea din subtitrări a optat pentru „beton armat”. De fapt, „ciment armat”, și nu „calcetruzzo armato”, care ar fi betonul gata amestecat. Materialul este rareori folosit, are particularitatea de a oferi maleabilitate, în plus față de rezistență. Se pot construi cu el arcade gotice, nervuri de șarpanta… La vedere, da, te izbește rigiditatea Președintelui; îndoielile, sensibilitățile, unele digresiuni minore sînt percepute numai de cîțiva apropiați. La fel, suferința unei singurătăți incurabile: soția, unica sa dragoste, îl înșelase cu cineva neidentificat, iar, mai apoi, cu cancerul.
Își poate aroga el, în prag de pensionare, dreptul de a legaliza eutanasia? Stranie întrebare. Semnarea de legi care trimit la război oameni în putere este patriotism, este „bine”. În cazul bolilor incurabile, agonizante îndelung, este „rău”. Morala este selectivă; de aici, incertitudinea, ezitarea prezidențială. Fața întunecată a albului.
Binomio femminile (duo feminin)
Milvia Marigliano
O excentrică supraponderală, incontinentă verbal, cu un comportament aducînd a fox-terrier puțin deranjat și purtînd ochelari cu ramă groasă. Este artistă, curatoare, critic de artă, prietena de-o veșnicie a Președintelui. Nimic nu sugerează că femeia asta ar putea ține un secret. Poate. Veți afla din film. Sclipici cu adîncime.
Toni Servillo și Anna Ferzetti
Fiica și asistenta personală a Președintelui. Pe merit. Dedicată total carierei în drept, urmîndu-și tatăl (pe care îl adoră!), omite să-și trăiască viața. Prin colțurile existenței ei, începe să se adune praful; devotamentul filial și simțul datoriei se fisurează. O accelerare cu legea eutanasiei a cărei co-autoare este. Un imbold cînd tatăl refuză să grăbească moartea calului său preferat, accidentat, agonizînd, sub pretext că „nu i s-a cerut în mod limpede”. Calul nu a cerut. Secvența pare clișeu, dar, în economia filmului, este justificată, sublimată. Se adaugă două dosare de grațiere, devenite presante din același motiv, pensionarea. Din senin, fiica asistentă hotărăște să plece la fratele ei, muzician pop, boem la Londra. Sclipiciul răzbește.
Agente legante (agentul de legătură)
Un bărbat bine, 40+, sexy, calm, discret, omniprezent. Colonelul Labaro, șeful gărzii prezidențiale. Are acces la întreg Palatul Quirinale, inclusiv la umbrele din sufletul Președintelui. Este liantul subtil, de extremă eficacitate, fără de care părțile ar risca dezbinarea. Massimo aparține celeilalte lumi, cea vie. Despărțirea de șeful său, proaspăt retras din activitate, produce lacrima interioară, greu detectabilă, perfect stăpînită pînă la final.
La fulmine (punct culminant)
Cemento armato acordă ultimele sale ordine și medalii. Diverși merituoși, plus Gué. Gué este rapper și, da, Președintele ascultă rap (cea mai delicioasă digresiune a personajului, după mine). Noaptea, la colț de stradă, Gué, cu înfățișarea lui, poate provoca atacuri de panică. O privire complice este suficientă, culoarele palatului prezidențial se înfioară, Gué fredonează „Le bimbe piangono”, în traducere: „Gagicile plîng”.
Impecabil. O lume în retragere, un „fading away” într-altă lume, una complet nouă și străină. Cu clasă italiană inconfundabilă.
Titlu: La Grazia (Grațierea)
Regia: Paolo Sorrentino
Scenariul: Paolo Sorrentino
Distribuția principală:
Toni Servillo – Mariano De Santis
Anna Ferzetti – Dorotea, fiica președintelui
Orlando Cinque – colonelul Massimo Labaro
Massimo Venturiello – Ugo Romani, ministrul Justiției
Milvia Marigliano – Coco Valori
Giuseppe Gaiani – Lanfranco Mare
Linda Messerklinger
Vasco Mirandola
Imaginea: Daria D’Antonio
Montajul: Cristiano Travaglioli
Scenografia: Ludovica Ferrario
Costumele: Carlo Poggioli
Sunetul: Emanuele Cecere, Mirko Perri
Durata: 133 min
Premii & nominalizări
Selecționat în competiția principală a Festivalului de la Veneția 2025 (a deschis ediția);
Toni Servillo – Coppa Volpi pentru cel mai bun actor;
La Grazia – Francesco Pasinetti Award;
Anna Ferzetti – Premio speciale Pasinetti; nominalizat la Leul de Aur.
Filmul a intrat în cinematografe din 17 aprilie, distribuit de Independența Film.
Citiţi şi
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
