V-ați gândit că frumusețea poate fi un cântec de sirenă? Ne spune chiar Parthenope, protagonista filmului cu același nume al lui Paolo Sorrentino (disponibil acum în cinematografele din toată țara). Născută în apă, precum sirena care a dat numele de legendă al orașului Napoli, Parthenope intoxică, fără să vrea, cu frumusețea ei bărbați și femei deopotrivă, chiar și membrii familiei.
Alegerea Celestei Dalla Porta pentru rolul protagonistei a fost o mutare de geniu din partea regizorului italian. Tânăra actriță e, pur și simplu, divină. Îmi pare rău, dar nu găsesc un adjectiv mai potrivit. Până și numele îi e predestinat, vedeți? Asemenea apariție feminină pe ecran, atât de bine pusă în valoare (mai ales că vorbim de un debut în lungmetraj) e rarisimă precum o cometă sau o eclipsă totală de soare.
Photo by Gianni Fiorito
“E imposibil să fii fericit în cel mai frumos loc din lume”, spune unul dintre personaje, privind de la înălțime spre Marea Tireniană. Același lucru pare să îl simtă și Parthenope. Ea poartă tot filmul o senzație de amărăciune, un spleen existențial pe care are grijă să-l zidească în spatele unei armonii aparent perfecte între grație și trup, între mișcare și trup, între surâsuri ademenitoare și răspunsuri atent ticluite pentru orice întrebare. Această frumusețe (a propriei ființe a și a locurilor înconjurătoare) apasă pe sufletul Partehnopei și îl comprimă, puțin câte puțin.
În altă ordine de idei, scenariul nu reprezintă punctul forte al filmului. De altfel, producțiile cinematografice ale lui Sorrentino nu sunt renumite pentru poveștile alerte, pline de suspans și întorsături neașteptate de situație. Ele sunt, mai degrabă, călătorii inițiatice de decoperire a lumii și de autodescoperire în același timp. Prin urmare, nici Partehnope nu face excepție de la regulă. Așa încât devine ușor să treci cu vederea deriva din a doua jumătate a filmului (la o privire mai atentă însă, și Parthenope se află în derivă după o tragedie care îi marchează viața, poate că narațiunea se confundă deliberat cu starea sufletească a protagonistei), să treci peste unele replici pompoase, artificiale, inadecvate contextului, să închizi ochii chiar și la răutăcismele lui Sorrentino la adresa orașului natal și a Bisericii Catolice – secvențe construite, altminteri, cu tandrețe și umor, fără nimic cinic sau nihilist în ele – și să te lași dus de val.
Photo by Gianni Fiorito
De fapt, acesta este și unul dintre mesajele filmului. Lasă-te dus de val ca Parthenope, pentru că în final valul te aduce la țărmul dorit. Și vei descoperi, asemenea protagonistei, că iubirea este un act necesar de supraviețuire. În acest sens, Parthenope (filmul, nu personajul principal) își spală, prin final, păcatele (nu că frumusețea din altă lume a Celestei Dalla Porta n-ar fi fost de-ajuns).
Photo by Gianni Fiorito
Prin cadrele lui Sorrentino, desprinse parcă dintr-o reclamă opulentă la Bvlgari, își face apariția și Gary Oldman. Savuros, jucând rolul unui scriitor american alcoolic, el toarnă niște tărie peste Insula Capri, făcând acest loc (și filmul, per ansamblu) și mai intoxicant, și mai greu de uitat.
Știu că mulți critici avizați îl consideră pe Paolo Sorrentino un epigon al lui Fellini. Nu contest justețea acestor argumente. Și sunt convins că nici Sorrentino însuși nu ar pretinde vreodată că s-ar ridica la nivelul maestrului său. Ce vreau să subliniez e că, într-o lume în care cinematografia mainstream, golită de orice inspirație, a ajuns să se sprijine pe trei stâlpi de lemn putrezit – prequel, sequel și remake – nu ar strica să avem mai mulți epigoni ca regizorul italian.
Ne-ar face tuturor bine la suflet, vă spun.
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
