Zilele trecute am fost la un festival românesc de tradiṭie ṣi cultură în Flandra (Belgia). În mulṭimea de oameni mi-am întâlnit un fost student de la cursul de limba română. Revederea a fost pe cât de plăcută, pe atât de picantă, căci din vorba în vorbă am ajuns la un subiect delicat: învăṭământul românesc. Mai bine zis, cum funcṭionează acesta? Care este rolul profesorului? Cât de relevante sunt notele? Reflectă acestea cunoṣtinṭele elevului?
Yves are în jur de 50 de ani ṣi este profesor în învăṭământul superior. Este pasionat de limba ṣi cultura română, drept pentru care s-a înscris la diferite cursuri de română din Belgia ṣi din România. Aṣa se face că anul trecut a fost ṣi studentul meu. Un student motivat ṣi talentat, aṣa cum orice profesor ṣi-ar dori. La sfârṣitul anului, Yves mă anunṭa că ar dori să facă un curs intensiv de limba română, să repete experienṭa pe care o avusese la Bucureṣti, unde făcuse deja un curs de limbă ṣi cultură de care era mulṭumit. M-am bucurat mult pentru că, sincer, nu găseṣti la tot pasul oameni care se dau în vânt să ne înveṭe limba sau care să dorească să ne cunoască în profunzime cultura. Ṣtiu că există alte opinii în legătură cu acest aspect ṣi că unii sunt convinṣi că suntem punctul de atracṭie al mapamondului. Există de altfel numeroase publicaṭii care vorbesc despre cât de puternic este iubită România de străini. Da, este. Până la un anumit punct – punctul acela în care străinii depăṣesc statutul de turist de câteva zile, în care, dincolo de generozitatea ṣi prietenia românului de rând vin în contact cu corupṭia ṣi birocraṭia românească. Ca profesor de română care a avut cursanṭi belgieni ce au pus pe picioare afaceri în România, pot spune că am auzit din gura acestora că îṭi trebuie o doză considerabilă de curaj ṣi că felul în care decurg interviurile de aplicare pentru job-uri nu sunt deloc măgulitoare: nepotismul, pilăraia, tertipurile de tot felul pentru a favoriza un anumit candidat nu trec neobservate de străini. Nici neamendate, din fericire.
Dar să revin la povestea studentului belgian, să-l privim desfăṣurându-se pe scena societăṭii româneṣti timp de aproximativ o lună:
- Încă de la înscrierea la acea universitate din ṭara noastră, a întâmpinat probleme: contactul cu universitatea a avut loc exclusiv în limba română. Presupunând că un străin, care are un nivel 1.1, (Breakthrough: cunoștinte elementare) conform Cadrului European Comun de Referinţă, doreṣte să se înscrie la un curs de limbă străină, mă întreb cum se poate el descurca doar în limba pe care urmează să o studieze? Nedumerire mare! Cu atât mai mult cu cât responsabilul cu organizarea cursului de vară preda engleza ṣi deci s-ar fi putut comunica în engleză. Cred că oricine recunoaṣte în aceasta o situaṭie care taie elanul oricărui candidat, oricât de motivat ṣi dornic de cunoaṣtere ar fi el.
- Candidatului la cursul de vară de limba română i se cere un CV ṣi o scrisoare de motivaṭie. În mod normal, prezinṭi curriculum vitae ṣi scrisoare de motivaṭie în momentul în care aplici pentru un post în universitate, nu atunci când plăteṣti pentru a beneficia de un serviciu pe care oricum o altă instituṭie ṭi l-ar putea oferi. Cum este posibil să nu se ṣtie că oriunde în Europa, în lume, orice instituṭie de învăṭământ superior organizează multiple zile ale porṭilor deschise pentru a-ṣi atrage studenṭii? Profesorii muncesc pe brânci la materiale de promoṭie, metode ṣi syllabi pentru a satisface nevoile studenṭilor. Fără îndoială că ṣi la universitatea cu pricina se întâmplă acelaṣi lucru, dar cererea CV-ului ṣi a scrisorii de motivaṭie nu îṣi găsesc justificarea în acest cadru, ceea ce îi zăpăceṣte pe candidaṭi ṣi îi face să-ṣi pună întrebări de tot felul – oarecum o situaṭie kafkiană.
- Absurdul birocraṭiei româneṣti nu cunoaṣte limite: la condiṭiile de înscriere era prevăzut să se plătească în avans o sumă mult prea mare pentru a-ṭi permite să o pierzi, în cazul în care dosarul ṭi-ar fi respins. Asta s-ar traduce astfel: „să fii fericit, străine, că universitatea noastră te acceptă!” Ori eu cred că universitatea ar trebui să fie fericită că este căutată!
- I se cere candidatului sa demonstreze că are un loc de muncă. Condiṭia aceasta introduce, după mine, o discriminare la nivel de statut social. Îmi pun întrebarea următoare: dacă un ṣomer străin doreṣte să studieze limba română din motive care îl privesc exclusiv în mod personal nu este înscris?
- În cele din urmă a fost nevoie de o recomandare. Aṣa că Yves, care cunoaṣte unul din consulii români, a prezentat o scrisoare de recomandare din partea acestuia. Consecinṭa: preṭul cursului s-a micṣorat cu câteva sute de euro. Consider că e regretabil ṣi o dovadă clară de lipsă de integritate. În acest caz, fiecine poate trage concluzia că statul român e unul cu o coloană vertebrală spulberabilă, blowing in the wind. Pierderea credibilităṭii ameninṭă calitatea pe care învăṭământul românesc ar oferi-o.
- Mai cu ajutorul Consulatului Român din Belgia, mai cu traduceri spre limba română, Yves a fost în sfârṣit acceptat la cursul de vară al vestitei universităṭi. Nu e nemulṭumit de cunoṣtinṭele dobândite: vorbeṣte destul de bine româneṣte, iar România cu oamenii ṣi tradiṭiile ei îi e dragă. Doar că, ajuns la universitate, spre marea lui mirare, Yves este trecut la cursurile de avansaṭi: începuse să-l studieze pe Eminescu. Asta în condiṭiile în care din Belgia plecase cu nivelul 1.1. Indiferent cât de talentat sau inteligent ar fi un cursant, trecerea de la un nivel de bază la cel puṭin un nivel B2 (post-intermediar) e un salt pe care doar în basmele româneṣti îl întâlneṣti. Astfel Yves a devenit un soi de Făt-Frumos care poate face într-o zi câṭi alṭii în ṣapte. Ṣi îṣi pune întrebarea: în ce fel se realizează evaluarea studentului în România?
- Lipsa de autonomie. Sau ascunsul după fustele vaporoase ale ministerului prin prea des enunṭata „ministerul a decis …”. Se ṣtie că orice profesor poate determina nivelul de cunoṣtinṭe de limbă al unui student. De asemenea, ṣcoala este autonomă în ceea ce priveṣte activităṭile pe care le organizează. Ori, când organizezi activităṭi de copii pentru adulṭi (ateliere de pictură la Palatul Copiilor) ṣi prezinṭi acest lucru ca pe o decizie a ministerului, te gândeṣti la cel puṭin următoarele aspecte: fie e vorba de lipsa de asumare a responsabilităṭii, fie e o comoditate trecută pe spinarea ministerului, fie temutul minister are ochi de soacră ṣi vede tot ce nora-universitate face, ceea ce nu dă deloc bine pentru aceasta din urmă. Poate de aceea ṣi grija exagerată de a pune în gardă studenṭii cum să se poarte în faṭa camerelor televiziunii? Un student venit dintr-o ṭară democratică nu poate decât să caṣte ochii cât cepele la o astfel de atitudine pe care, pe drept, o găseṣte revoltătoare.
- Relaṭia profesor-student. În cele mai multe din ṭările europene se practică învăṭarea coopertivă. Aceasta se bazează pe o relaṭie de complementaritate elev-elev, elev-profesor, relaṭie în care fiecare învaṭă de la fiecare după principiul: nimeni nu le ṣtie pe toate, fiecare ṣtie câte ceva. (Elizabeth Cohen, Stanford University). Metoda întăreṣte încrederea în sine a elevilor/studenṭilor, aptitudinile sociale ṣi comunicarea. În România sau poate doar în universitatea unde Yves a studiat limba română (?), această învăṭare prin cooperare exclude acest raport de complementaritate profesor – student; studentul este oarecum anulat, căci la cel mai mic derapaj spre o întrebare care îl încuie pe profesor, acesta din urmă se ariceṣte, se instalează într-o poziṭie dominantă. Profesorii uită cam peste tot să folosească formula: „nu ṣtiu, dar mă voi informa ṣi data viitoare îṭi voi răspunde la întrebare.” În ṣcoala românească uitarea acestei formule a devenit se pare o tradiṭie. Nu e uṣor să-ṭi accepṭi limitele, dar profesorii buni nu ezită sa o folosească – cel puṭin din când în când. De altfel, clasa nu trebuie transformată într-un câmp de bătaie pe care profesorul joacă rolul trupelor mereu câṣtigătoare. Ce simte studentul când e împins pe poziṭia trupei care mereu pierde? Un pumn în gură. Motivaṭia ṣi entuziasmul său dispar.
- Evaluarea. În general elevii sau studenṭii conṣtiincioṣi au o capacitate dezvoltată de a se autoevalua. Îṣi dau cu aproximaṭie seama cam la ce nivel se situează. Când însă studentul este supraevaluat, efectul care se produce este neîncrederea. Nota zece este considerată în Belgia un ideal de atins. Se consideră că nimeni nu este perfect pentru a primi un zece. Nouă se dă în mod excepṭional, opt este pentru cei foarte buni, iar ṣapte este onorabil. Cum Yves a primit nota zece, îṣi pune foarte multe întrebări nu în legătură cu nivelul cunoṣtinṭlor sale, ci în legătură cu credibilitatea sistemului de învăṭământ românesc. Ploaia de nouă ṣi zece îl face să se gândească, din nou pe bună dreptate, la uṣurătatea cu care unii studenṭi obṭin diplome de master ṣi chiar de doctorat. Ṣtie că România e ṭara în care o diploma poate valora cât un automobil, aṣa cum în Africa valorează cât o capră. Ṣtie că examenele pot fi cumpărate ṣi că unii profesori universitari îṣi murdăresc mâinile ṣi conṣtiinṭele cu banii politicienilor corupṭi.
Iată aṣadar cum lucrurile se văd atunci când două sau mai multe culturi vin în contact. Ṣi dacă cugetăm mai adânc, urmărind firul gândirii unui străin care vede lucrurile din afară, dintr-o altă perspectivă decât cea românească, ne vor atrage atenṭia ṣi alte aspecte: sistemul de meditaṭii – învăṭământ paralel cu învăṭământul oficial – ar trebui să dispară prin mărirea salariilor profesorilor, astfel procedându-se la valorizarea ṣi redarea demnităṭii acestei categorii indespensabile evoluṭiei unei societăṭi, motivarea profesorilor din cadrul rural, astfel încât distanṭa între învăṭământul rural ṣi cel urban să se micṣoreze (dacă nu să dispară complet), eliminarea elitismului, sistemul de evaluare: reflectă notele elevului cunoṣtinṭele sale reale? La nivel informal: cadourile făcute inspectorilor ṣi mesele premergătoare gradelor didactice – care este relevanṭa lor ṣi cum poate un inspector evalua corect un profesor care îi oferă un cadou? …
Ṣtim cu toṭii că prin educaṭie se formează o mentalitate ṣi o atitudine civică corecte. Dacă ne vom mai bălăci multă vreme în situaṭii compromiṭătoare, riscăm să mai plângem încă câteva zeci de ani la marginea bătrânei Europe, trăgând nădejde la investiṭii străine pe care noi înṣine le prigonim, sclavi orbi al unor obiṣnuinṭe care ne ṭin an după an prizonieri ai întunericului. Timpul a venit demult pentru schimbare ṣi mărturiile lui Yves sunt încă o dovadă că aceasta trebuie să se producă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
