Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mi-au spus că trece…

24 August 2018

Iubire adolescentină, au spus. Trece! Tu ai un viitor în față, nu te poți încurca de pe acum cu… cine? Un amărât care nici facultate nu se știe dacă va fi în stare să facă. Viitor neica-nimeni. Revino-ți! He, he, câți băieți nu o să cunoști tu… o să vezi! În trei zile ai și uitat cum îl cheamă…

Și viața a continuat, fiecare pe drumul său. Eu către viitorul meu strălucit (care, desigur, a dovedit că nu tot ce strălucește are valoare) și el către… nu știu. Chiar nu știu ce s-a întâmplat cu el. Am ales rațional atunci, am plecat din micul orășel prăfuit de provincie, iar el a rămas pe loc, privind cu lacrimi în urma mea.

Trei zile? Nu, nu trei zile și nici trei luni și nici trei ani… Au trecut mai bine de 21 de ani de când ne-am despărțit… și tot nu am reușit să-l uit. Am cunoscut mulți băieți, apoi bărbați, vreo trei dintre ei mi-au fost și soți. Au plecat așa cum au venit. Nu am fost binecuvântată nici măcar cu un copil. Singurul meu bun este amintirea acestei iubiri furate. Și nu-mi găsesc scuze. Eram prea naivă, i-am lăsat pe alții să gândească și să aleagă pentru mine, mi-am călcat sufletul în picioare cu speranța că se repară cu prima relație pansament. Sau cu a o mia, numai să se repare… Degeaba!

suflet umbre

Azi am pierdut această speranță. Regretele, frustrarea și suferința surdă s-au adunat mănunchi și mi-au „înflorit” pe sub piele.

Cancer la sân, au spus. Trece! L-ai descoperit din timp, e operabil, iar sânul va fi ulterior reconstruit perfect. Știu că așa este, dar mai știu și că, dacă-mi tratez boala trupului, ar fi bine să n-o mai ignor și să fac ceva și pentru cea a sufletului. Așa că, în plin proces de vindecare, am luat decizia. Fie ce-o fi, îl caut. Oricum ar fi, doar să-l mai văd o dată, doar să-i mai vorbesc o dată… Numai mort să nu fie, în rest, nimic nu mai contează…. și am început săpăturile. Nefiind pe rețelele de socializare, mi-a luat mai mult timp, însă, într-un sfârșit, am devenit fericirea posesoare a unei combinații magice de zece cifre – numărul lui de mobil. Și ca să vezi, locuia și el de ani buni tot în București…

M-am gândit mult la ce să-i spun… cum, din senin, după atâta amar de ani, deranjez îndepărtatele ape ale trecutului… Poate că el chiar reușise să mă uite în trei zile… dar nu mă interesa.

Până la urmă, cu inima bătându-mi la fel de tare ca în ziua despărțirii, am apelat numărul. Sunetul prelung îmi trimitea ace în capul pieptului… până a răspuns, am avut senzația că a trecut o veșnicie… și apoi i-am auzit vocea… aproape neschimbată, vag alterată de maturizare, dar… aceeași voce. Mie îmi pierise însă deja glasul, așa că nu am fost în stare să articulez nici măcar un amărât de „alo”… l-am lăsat să creadă că este o greșeală sau doar o problemă tehnică și am rămas așa, cu telefonul la ureche, nemișcată, până când a închis. Nu-mi venea să cred că toată acea realitate virtuală în care sufletul meu trăise o a doua viață prinde contururi cât se poate de palpabile… Încă mai aveam telefonul la ureche când a început să sune. Am tresărit speriată. Era el, suna înapoi… Am răspuns cu o voce răgușită și m-am prezentat cu numele de alint pe care mi-l inventase el în urmă cu peste două decenii… a fost rândul lui să-și piardă vocea și suflul…

Până la urmă, am reușit să vorbim scurt, atât cât să stabilim o întâlnire. Nu voiam să aud nimic despre el prin telefon. De fapt, nu voiam să știu nimic despre ce făcuse între timp. Îl voiam doar pe iubitul meu, așa cum îl păstrasem în toți acești ani, deși, ce ironie!, în mintea mea el era în continuare tânărul de 17 ani… A acceptat rapid și nu a pus nici el nicio întrebare, iar eu m-am bucurat ca un copil de această spontană complicitate.

*

Am ajuns prima, sunt violent zguduită de emoții. Nu am mai putut mânca aproape nimic de două zile. Stau la masa cafenelei unde urmează să ne întâlnim, fumez nervos și privesc agitată mulțimea de trecători… De departe, deși nu îl văd încă bine, simt că silueta aceea care înaintează grăbită îi aparține… peste câteva minute, viața mea se va schimba radical. Nu știu în ce fel, dar, cu siguranță, după această întâlnire, nimic nu mai poate fi la fel…



Citiţi şi

Era sau nu era ea?!

Un cadou pentru Maria

Mihaela Șchiopu, magiciana cu pensule și culori de la onco-pediatrie: „apropierea acestor copii mă face să am bun simț. Și nu vorbesc de politețe”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,389 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro