Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mie toată lumea mi-a spus doar că sunt bună de p*lă!

4 March 2019

Continuarea de aici.

Se însera. În București orice cartier îți pare cunoscut. De dincolo de blocuri, auriu, soarele arunca acum o pădure de umbre lungi, culcate pe bulevard și pe rondurile cu crăițe care mărgineau trotuarele. Iau blocurile la rând. 101. Înseamnă că ăsta trebuie să fie 103. Chiar așa. Scara B. Asta e. Intru în hol. Ajung la lift. Urc în el. Apăs pe butonul cu etajul 9. Pornește. Mă ia o amețeală ușoară și imediat liftul se oprește pe palierul de la etajul 9. Ies. Văd ușa de metal, așa cum mi-o descrisese ea la telefon. Și numărul de pe ea: 24. Instinctul meu de copoi ginecodul mă adusese exact unde trebuia. Ajunsesem. Mă îndrept un pic de spate, îmi aranjez geanta de voiaj pe umăr să pară o neglijență căutată, și, cu inima bătându-mi repede și curioasă, sun.

Copilăria mea a fost, de la un capăt la altul, anexată și fermecată de vreo doi, trei scriitori de aventuri galante și de petreceri fastuoase la curtea Regelui Soare. Cei trei Mușchetari, După douăzeci de ani, Vicontele de Bragellone și alte povești din astea din paginile cărora ieșeau la suprafață marchize și contese diafane cu gulere înalte de dantelă și cu gâturi subțiri înconjurate cu șiraguri de diamante orbitoare, m-au intrat până adânc în celule și au rămas acolo, reziduale, până în ziua de azi. De aceea, când s-a deschis ușa apartamentului de pe palierul acesta anonim și în cadrul ei a apărut Isabella, am crezut că s-a deschis o carte la pagina cu concubine regale. Pentru că din apartamentul acela nu a apărut o locatară dintr-un bloc muncitoresc.

A apărut Madame de Pompadour în persoană!

Da!

Era impresionantă. Mi s-au înmuiat picioarele.

– Mario, ce bine îmi pare că te văd! spune și, cu un zâmbet mobil care îi cuprinde brusc toată fața, desface brațele în lateral şi mă îmbrățișează.

Sunt emoționat de primirea aceasta atât de călduroasă!

Mă simt un pic pierdut.

– Hai, intră, zice după ce îmi dă drumul.

Intrăm într-un hol întunecos și de acolo, mai departe, în sufragerie. Numai că aceasta nu este deloc o sufragerie obișnuită. Ferestrele sunt astupate cu draperii până în podea, iar în mijlocul ei este o masă lungă și masivă din lemn, cu o tăblie sculptată la colțuri în formă de frunze de trandafiri împletite. În jurul ei sunt șase scaune, două de o parte, două de cealaltă și câte unul în fiecare capăt, tot masive, tot cu colțurile spetezelor sculptate în formă de frunze amestecate, iar pe masă sunt scrumiere de metal, de forme și mărimi diferite. La un capăt se află un sfeșnic cu picior în care sunt trei lumânări stinse iar pereții sunt tapetați cu o pânză vișinie care face ca senzația de straniu și de altă lume, care m-a cuprins de când am intrat, să fie deplină. Pe rafturi, pe podea, prin colțuri sunt depozitate de-a valma obiecte mici, de pluș sau de metal.  Și în toată camera, un parfum ca de pepene galben. Parcă am intrat într-o poveste. Mă simt ca Pip, din Marile Speranțe ale lui Dickens, intrat în camera secretă a domnișoarei Havisham.

Și apoi, e ea! Amețitoare!

Zice, prietenoasă și sprintenă:

– Să nu te superi, dar la mine e mereu dezordine! Stai jos, și dă-mi mie geanta să o pun pe hol.

Nu am mai văzut așa femeie.

După ce îmi duce geanta pe hol, vine înapoi și, sprijinită într-un șold de tăblia mesei, se apleacă asupra mea, și zice:

– Ia spune, ce vrei? Înțeleg că vii de la drum. Vrei să îți dau ceva de mâncare? Vrei să faci un duș mai întâi? Vrei o prăjitură? O cafea? Un ceai?

Are ceva hipnotic în ea. Mă privește din doi ochi negri, mari cât două măsline scoase din ulei și puse în orbite. Genele îi sunt enorme și arcuite în sus. Îmi vine să mușc din buzele ei groase date cu un ruj intens și lucios care îi face gura să semene cu un animal marin comestibil.

Dar, nu mușc. Mă uit prostit la ea cum își aprinde o țigară.

– Am să merg să fac un duș pentru început.

Zâmbește și îmi arată ușa cealaltă a sufrageriei:

– Pe acolo. Ușa din fund.

Ies pe ușa aceea și dau într-un alt hol, tot întunecos. Înaintând spre baie, pe dreapta văd contururile a încă două uși. Trebuie că este un apartament cu trei camere. Intru în baie și închid în urma mea ușa.

Dintre toate camerele unei locuințe, eu în baie mă simt cel mai bine. Mă bag sub jetul de apă care îmi bate drept în chelie, îmbrăcându-mă de sus până jos într-o pelerină subțire de apă. Ah, ce bine e! Închid ochii și îmi dau cu jetul pe față. Mă gândesc la Isabella. La machiajul ei intens, la cerceii mari care îi atârnă liberi și se lovesc de gât, la buzele ei groase și mobile date cu un ruj violent și carnal, la gâtul ei plin de sub care îi cresc, mari, fermi și plini, sânii pe care i se mulează capotul fistichiu pe care îl poartă acum. Deschid ochii, îi închid la loc, îi deschid la loc. Și cum mă uit eu printre picăturile care mi se scurg de pe pleoape mi se pare că văd pe policioara de sub oglindă, în spatele unui tub de cremă de corp, un obiect care nu avea ce să caute aici. Eu, de fapt, sunt un tip foarte curios din fire. Ies cu capul de sub duș și mă uit mai bine. Hmm… Tresar și mă emoționez. Scot un picior din cadă, fac un pas și mă apropii atent de obiectul cu pricina. Nu m-am înșelat. E un vibrator. Un vibrator realist, cu o p*lă dintr-un latex fin exact de culoarea pielii, prevăzut pe testicule cu două butoane. Ce ciudat. Mă trece un val de emoție, și în mod cu totul neașteptat, simt un început de erecție. Dau să îl iau în mână, dar înțeleg la timp că e un obiect prea personal. Asta nu mă împiedică însă să duc mâna pe propria mea p*lă și să mi-o imaginez pe Isabella trântită pe spate pe pat, cu picioarele desfăcute în lături, jucându-se delicat cu cea de latex fin pe părțile ei erotice. Trebuie că arată fabulos.

– Ți-am pus ceva să mănânci, zice când am ieșit.

Îmi face semn să mă așez pe scaun lângă farfuria în care aburește o pulpă de pui îngropată pe jumătate într-un sos. Mă conformez cuminte, iar ea se uită la mine cu un zâmbet sincer și cald. E felul ei de a-mi ura încă bun venit. Suntem ca doi îndrăgostiți sorbindu-se din priviri la începutul unei luni de miere care încă merge bine. Dar de ce este femeia aceasta, cu care nu am făcut altceva decât să vorbesc de câteva ori pe internet cu câteva luni în urmă, atât de binevoitoare și prietenoasă cu mine, habar nu am!

Sufrageria s-a întunecat. Isabella aprinde lumânările din sfeșnic și se așază și ea, cu țigara în gură, pe un scaun pe partea cealaltă a mesei, în fața mea. Fumează tot timpul. O privesc în lumina asta nouă a flăcării de lumânare și tot nu îmi revin. Trebuie că are până în patruzeci de ani. Părul, lucios și negru ca tăciunele, îi e aranjat într-o coafură neobișnuită, care pornește din dreptul tâmplelor și se ridică în șuvițe spiralate spre vârful capului. Acolo se strânge într-o împletitură sofisticată, care îi lasă gâtul și urechile goale. Prin păr i se văd ace argintii și strasuri care o luminează și o fac enigmatică. Nasul îi este drept, doar deasupra nărilor se arcuiește puțin în sus, cât să îi dea un aer de tinerețe rebelă. Fața îi este albă și lucioasă. Are umeri puternici și frumos rotunjiți cu o piele lisă, fără niciun fel de denivelare sau pată. Este masivă și bine făcută. Probabil că o alta în locul ei ar părea mai degrabă robustă și ciolănoasă, dar ea are o feminitate care o face instantaneu elastică și elegantă, felină și copleșitoare.

Mă domină complet!

Doamne, cât de bună de f*tut e!

Duc pulpa de pui la gură, ca și cum mi-ar fi foame…

Și atunci, din senin, îmi pune ultima întrebare la care mă așteptam:

– Ce s-a mai întâmplat cu tipa aia blondă pe care o iubeai? Tot cu ea ești?

Nu îmi vine să cred. Trecuseră șapte-opt luni de când vorbisem cu ea la telefon, iar ea încă își amintea ce am vorbit atunci? Își mai amintea de tipa mea blondă?!

– Care tipă blondă? dau eu să fac pe prostul.

– Aia care te-a lăsat baltă în Alicante. Aia mică, fără sâni.

Mai să îmi cadă din gură și partea deja mestecată a pulpei.

– Aia mică fără sâni? zic, și înghit.

– Da, măi, Mario, cu care erai tu de vreo cinci ani de zile, și care uita de fiecare dată când e ziua ta de naștere. Iulia o chema, parcă.

Carevasăzică îi povestisem despre Iulia.

– Nu mai suntem împreună de mult, zic și mușc nervos din pulpă.

Dar de ce oare reținuse femeia aceasta atât de exact o conversație anonimă, avută cu luni în urmă cu un străin pe care nu îl văzuse niciodată și pe care era cu totul improbabil să îl vadă? Nu puteam deloc să înțeleg. Ce ciudată este mintea femeilor…

– Tu ții minte tot ce vorbești cu oamenii? o întreb după ce înghit.

Ea zâmbește, stinge chiștocul în una din scrumiere și își aprinde altă țigară. Apoi se uită iar la mine și zice:

– Nu, Mario, nicidecum. Dar tu ai spus atunci ceva care ma impresionat și care m-a făcut apoi să mă gândesc de multe ori la tine.

– Zău?!

Remarca asta era în avantajul meu.

– Ce-am spus?

Ea zâmbește. Toată fața îi zâmbește. Întinde mâna cu țigara spre mine ca pentru a mă face atent și zice simplu, fără niciun efort de rememorare, de parcă tocmai citise fraza aia cu câteva minute mai înainte dintr-o carte:

– Mi-ai spus că dimineața, când deschizi ochii, frumusețea Iuliei, culcată pe perna de alături, îți inundă ochii ca înflorirea unui pom fructifer. Și că de aceea diminețile tale sunt frumoase, oricare ar fi anotimpul în care te afli și că toate poartă în ele promisiunea unor fructe fabuloase.

Rămân trăsnit!

– Nu am uitat ce ai spus, Mario! continuă ea.

Iar apoi trage adânc din țigară, ia o gură mare de cafea și spune încet:

– Mie nu mi-a spus nimeni vreodată așa ceva…

O femeie de la șapte sute de kilometri depărtare, cu care conversasem de câte va ori întâmplător pe net, reținuse cuvânt cu cuvânt ceea ce îi spusesem eu cu luni în urmă la telefon, fără să știu cine este, fără să știu cum arată.

Inima îmi bate mai repede. Mă uit la ea și îi zâmbesc cât pot eu de cald.

Ea însă își revine din aceasta recidivă a memoriei și, schimbând tonul acela elegiac și cald cu unul prezent și mobilizator, zice:

– Hai, mănâncă tot ce ți-am pus! Că am și prăjituri!

Zâmbim amândoi. O întreb cu o îngrijorare reală:

– Isabella, ai să mai poți dormi la noapte dacă bei atâta cafea?

Dar ea nu răspunde imediat. Își aranjează o șuviță de păr căzută peste ureche. Și apoi nu mai răspunde deloc.

Iar eu, dintr-un exces de interogație cu care m-am născut, repet:

– Ai să mai poți?

Numai că niciodată nu ai cum să știi care sunt întrebările acelea scurte și banale care pot provoca evenimente de proporții făcute să îți taie respirația. Dar eu tocmai nimerisem una dintre ele. Se uită la mine serioasă, fără să spună nimic. Lumina lumânărilor îi luminează obrazul și i-l colorează ca pe un miez dulce de pepene galben. Și atunci, în lumina lumânărilor din sfeșnicul de argint, femeia aceasta, deja remarcabilă, face un lucru neașteptat și uluitor: se ridică încet în picioare, saltă brațele în lateral și, fără grabă, se învârtește într-o piruetă completă ca și cum ar vrea ca eu să o pot vedea bine din toate părțile. Se oprește la un pas de mine și mă fixează cu ochii aceia mari în care îi arde feminitatea. Cu o mișcare înceată, desface cordonul lung al halatului pe care îl poartă. Părțile halatului se deschid. Trage încet de ele într-o parte și în alta și îl dezbracă.  Îl aruncă neglijent pe unul din scaune.

Zice:

– Nici nu trebuie să dorm, Mario. Tocmai îmi încep schimbul de noapte!

Isabella nu este goală sub halat.

Însă, nici goală dacă era, efectul trupului ei asupra mea nu ar fi fost mai imediat și mai puternic decât văzând-o așa. Mă țintuiește cu privirea, îmi caută reacția din ochi. Sunt emoționat și pierdut, stupefiat și calm. Nu înțeleg deloc ce se întâmplă, dar accept totul. Isabella poartă pe ea o plasă lungă cu ochiuri mici, care îi cade de pe umeri până deasupra genunchilor și prin care i se vede trupul gol. Și o pereche de chiloți roșii, de mătase, tiviți cu bentiță albă. În rest, prin împletitura plasei, i se vede carnea pietroasă care a împrumutat din umbra mișcătoare pe care o aruncă plasa. Și, din loc în loc, paiete verzi și roșii. Sânii îi sunt pur și simplu ireali. Sfârcurile mari și întărite îi ies prin ochiurile plasei și se îndreaptă spre mine. Dintr-o dată, acolo în fața mea, Isabella devine un eveniment hormonal de excepție, un fel de superlativ al foliculinei care se apropie de mine dând provocator din fund. Îmi suflă fumul de țigară în nas și mă întreabă încet și insinuant:

– Îți place, Mario?

Îmi bag mâna în buzunar, apuc tija țeapănă a lui Gigi și o apăs într-o parte ca să nu se vadă prin pantalonii subțiri.

– Ești incredibilă, Isabella!

Ea ocolește colțul mesei și vine lângă mine. Se reazemă cu fundul de marginea groasă a mesei. Coapsele ei pline și mari sunt chiar lângă mâna mea pe care o țin pe masă. Se uită în jos înspre mine și spune de parcă tocmai cobora pe un triolet:

– Dar mi-ai mai spus tu ceva frumos despre Iulia când am vorbit ultima dată. Îți amintești?

Asta deja era ceva foarte straniu. Acum când eu trebuia să îl țin pe Gigi culcat cu o mână, ea avea pretenția să îmi amintesc ce îi spusesem la telefon cu trei anotimpuri în urmă despre o femeie care îmi făcuse viața varză?

– Zău?

– Da. Mi-ai spus că Iulia era o zeiță domesticită care acceptase să împartă patul şi destinul cu un pământean. Iar pământeanul acela erai tu.

Era de necrezut.

– Chiar așa am spus? întreb în speranța ca ea să mă contrazică.

Ea este foarte sigură pe sine. Dă fumul într-o parte și apoi se uită la mine și spune încet:

– Cuvânt cu cuvânt.

Iar glasul ei e moale și cald. Apoi stinge mucul de țigară în una din scrumiere și zice cu o voce puțin schimbată:

– Mie nu mi-a spus nimeni, niciodată că sunt o zeiță domesticită…

Amestecul acesta de plasă îmbrăcată peste curul gol, cu citatele despre zeița domesticită și cu un Gigi în stare de cod roșu sub blugii mei subțiri, într-o cameră luminată de pâlpâirea gălbuie a trei lumânări dintr-un sfeșnic de argint, m-a amețit complet. Și atunci Isabella mă privește iar, de aproape, și spune cu o umbră de amărăciune în voce:

– Mie toată lumea mi-a spus doar că sunt bună de p*lă! Înțelegi, dragul meu?

Și își aprinde a o mia țigară din seara aceea. Iar după ce țigara s-a aprins, dă fumul într-o parte și adaugă:

– Și că vrea să îmi tragă m*ie…

Mi s-a făcut groaznic de rușine! Exact așa gândisem și eu cu o secundă mai înainte. Pentru că semăna perfect cu femeia aceea rezidentă care își ducea viața cotrobăind prin mintea mea în curul gol.

Apoi nu mai spunem niciunul nimic. Sunt tulburat de toate lucrurile acestea. Aproape că îmi vine să îmi aprind și eu o țigară, dar îmi amintesc la timp că nu mai fumez de douăzeci de ani. Isabella însă este o femeie cu totul neobișnuită. Se desprinde de marginea mesei unde stătuse rezemată, ridică mâinile în lateral, se uită la mine ca la cel mai nimerit public pe care îl putea avea pentru o astfel de scenă și spune cu o candoare criminală:

– Doar că, între timp, m-am hotărât să le trag eu m*ie la toți!

Mi-am amintit, de vibratorul din baie. Însemna oare că o să îmi tragă m*ie și mie? Sunt fermecat de personalitatea femeii acesteia. În sfârșit, mi se descleștează dinții și mă hotărăsc să pun întrebarea pe care trebuia să o pun de mult:

– Isabella, dar cu costumul ăsta sexi pe tine, ce e la ora asta? Ce faci?

Și arăt cu mâna spre bucile ei frumoase.

Se uită la mine mirată. Fața ei este atât de mobilă și de expresivă, încât cred că nici la academiile de actorie nu reușește vreun profesor să redea stupefacția mai bine ca ea.

– Nu ai înțeles?

– Ce să înțeleg, Isabella?

– Nu ai înțeles ce fac?

– Nu, Isabella!

Ea își dă capul pe spate și râde de inocența și necunoașterea mea. Zice simplu:

– Fac videochat, Mario. Nu știi ce e ăla?

– Aaaa… exclam eu, trecând dintr-o mirare în alta și dintr-o curiozitate în alta….

– Da, Mario, videochat. Și trebuie în curând să intru. Cam la ora asta încep polonezii și arabii.

Se uită la ceasul din perete și zice:

– Hai!

Cred că ceva nu am înțeles eu bine.

– Hai, ce?

– Vino! Vrei să vezi?

– Ce să văd? întreb cu inima bătându-mi să îmi spargă pieptul.

– Să vezi cum fac videochat.

Mă ia o amețeală.

Citește finalul aici.

Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ce are a face încrederea în sine cu părul de pe picioare

Femeia mai altfel decât celelalte femei

De ce fug de voi bărbații

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,975 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro