Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Moartea unui scriitor

18 July 2018

Sergiu SomeșanCimitirul Buna Vestire era aproape gol. Sub ploaia măruntă de toamnă, groapa săpată să-l primească pe Scriitor  aștepta răbdătoare cu sicriul așezat alături. Câțiva bărbați, probabil confrați de-ai lui, priveau solemni spre sicriu, iar preotul la capul lui mormăia ceva din slujba de înmormântare. Din cauza ploii care cădea cu zgomot peste umbrela ținută deasupra lui de un țârcovnic, mare lucru nu se putea înțelege din ce spunea. Țârcovnicul din spatele preotului a făcut ochii mari când m-a văzut și tot timpul slujbei nu i-a mai dezlipit de pe sânii mei.

Trist, dar din zecile sau poate sutele de femei care trecuseră la un moment dat prin viața Scriitorului niciuna nu se învrednicise să vină să-l conducă pe acest ultim drum. Era singur chiar și în fața morții, așa cum îmi spusese tot timpul și nu l-am crezut.

M-am apropiat de sicriu și l-am privit: din bărbatul bătrân, dar totuși impunător de altădată mai rămăsese un trup slăbit și împuținat. Fața îi era cenușie sub barba rărită de citostatice și din ochii închiși mi se părea că se scurg lacrimi, dar nu erau decât picăturile de ploaie care îi spălau obrazul.

durere

Un bărbat mărunt s-a apropiat de mine și mi-a întins un plic:

— M-a rugat să vă dau plicul ăsta când veți veni.

Mă privea cu ochi pierduți și am crezut că și el plânge, dar nu erau decât aceleași picături de ploaie care se scurgeau și pe fața lui scofâlcită.

— Mie? am întrebat mirată.

— Vedeți altă femeie în jurul nostru? a răspuns el tot cu o întrebare.

Nu, nu mai era altă prezență feminină în jur, dar am insistat.

— Și dacă ar fi fost zece femei în jurul sicriului, cui i l-ați fi dat?

Și-a plecat capul în jos și de data asta, în ciuda ploii, am fost sigură că plânge. În cele din urmă, și-a revenit suficient de mult ca să-mi spună:

— Mi-a dat plicul chiar înainte de a muri și mi-a spus: să-l dai singurei femei care va veni la înmormântarea mea.

Apoi a făcut o pauză și a completat:

— Dacă prin absurd vor fi mai multe, să îl dai celei mai frumoase!

Pe plic nu era niciun nume, dar când preotul a făcut o pauză în slujba lui monotonă, l-am desfăcut și am văzut citit doar începutul: „Sfaturi pentru Sidonia” .

Nu am mai apucat să citesc mai mult, pentru că preotul a spus:

— Și acum să ne luăm rămas bun de la răposatul Victor Zamfirescu.

A arătat cu un gest discret spre sicriu unde trupul împuținat al Scriitorului ne aștepta. Ceilalți din jur, de parcă ar fi fost înțeleși, au privit spre sicriu, apoi spre mine și au așteptat.

M-am apropiat de Victor și m-am aplecat peste sicriu potopită de lacrimi. I-am mângâiat cu o mână udă de ploaie fața rece, apoi nemaiputându-mă stăpâni, l-am luat în brațe așa cum nu am făcut-o niciodată cât a fost viu.

Mi-am adus aminte de spusele lui: „fiecare bărbat din milioanele de bărbați ai lumii dorește lângă el doar o femeie din milioanele de femei ale lumii”. De nenumărate ori mi-a adus aminte de acest fragment din romanul „Adam și Eva” al lui Liviu Rebreanu, pe care mereu mi-l repeta, convins fiind că noi doi eram făcuți unul pentru altul.

„Pe atunci or fi fost milioane de bărbați și femei, acum sunt miliarde, dar noi tot ne suntem destinați unul altuia!” îmi spunea el cu un zâmbet trist. „Atât că ne-am născut în timpuri și vremuri nepotrivite”.

Sub ploaia monotonă, privind sfâșiată de durere la fața lui atât de slabă, în sfârșit, mi-am dat seama că fusesem destinată să fiu femeia lui, dar că un destin nemilos a uitat să facă și sincronizarea între vârstele noastre.

Am privit iar în jur unde confrații lui scriitorii parcă mai așteptau ceva. I-am numărat și am văzut că erau șapte și mi-am adus aminte de dragostea lui pentru cifre și simbolismul lor. Oare despre ce anume era vorba. În Biblie, cifra 7 apare de mai multe ori: Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi după ce a făcut lumea, în Apocalipsă sunt șapte peceți, șapte trompete, șapte ceruri, șapte cupe, șapte regi. Dar mă îndoiam că voia să mă trimită atât de departe: în ciuda complexității pe care o afișa, Victor avea un suflet simplu, mai degrabă înclinat spre farse și spre povești decât spre misticism.

Am tresărit ușor: „Albă ca zăpada și cei șapte pitici!” Nu prea erau pitici scriitorii din jurul sicriului, dar sigur eu eram cel puțin tot atât de albă la față ca zăpada. Iar el era prințul meu adormit pentru vecie. Nici sicriul nu prea părea a fi o raclă de cleștar în acest basm inversat, dar m-am apropiat de el și am făcut un gest pe care i l-am refuzat tot timpul cât a fost în viață: l-am sărutat pe buze așa cum nu am făcut-o niciodată.

Nicio bucată de măr otrăvit nu a sărit dintre buzele lui și nicio vrajă nu l-a readus la viață. Am început iar să plâng, așa cum nu mai plânsesem niciodată în viață și, într-un târziu, am ridicat ochii spre cerul care plângea împreună cu noi. Undeva sus, dincolo de norii cenușii, un Dumnezeu rece și crud, sau poate numai nepăsător, a pus două suflete pereche în două trupuri atât de deosebite prin timpul în care s-au născut și prin sincronizarea dintre ele. M-am îndreptat spre ieșirea din cimitir, urmărită de privirile scriitorilor și, în timp ce îmi ștergeam ochii de lacrimi, mă gândeam: oare nu cumva zecile sau sutele de femei din viața lui erau doar rodul imaginației lui? Fiindcă dacă Victor se deosebea cu ceva de restul lumii, asta era: o imaginație debordantă.

Fragment din romanul „Gheață la malul sufletului meu”

Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Și de-o fi să nu te mai întorci, trăiește frumos!

Prețul lui Fery

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,110 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro