Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nevăstuica șefului meu

19 October 2018

Sergiu SomeșanÎncălzit bine de câteva pahare de vin roșu, vin care îi plăcea în mod deosebit, moș Costache s-a lăsat convins să mai povestească o întâmplare din viața lui atât de bogată în întâmplări.

— Bun vin, a constatat el după ce a dat pe gât al nu știu câtelea pahar. Așa de bun că ăsta cere o întâmplare mai aparte.

A rămas pe gânduri câteva clipe, ca și cum ar fi răscolit în tolba lui cu întâmplări vechi, și în cele din urmă fața i s-a luminat:

— Da, m-am gândit ce să vă spun, mai ales că este legat chiar de un vin tot așa de roșu ca ăsta, numai că era ceva mai bun. Este vorba de o Fetească neagră premiată pe care mi-a dat-o chiar șeful meu.

— Hai, mă, nea Costache, păi ce fel de șefi ai avut că îți dădeau să bei așa un vin premiat? am întrebat eu, știind că îi plăcea să fie puțin zgândărit până căpăta poftă de vorbă.

A învârtit paharul între degete ca să ne prindem noi că este gol și, după ce i l-am umplut, a început să povestească:

— Păi șefi și șefuți am avut destui în viața mea, că numai de când sunt aici, la poartă, am trecut de la un șef la altul, că niciunul nu voia să mă țină la el în serviciu de parcă aș fi fost o oaie râioasă. Cred că le era frică să nu fie trași la răspundere la un moment dat pentru ce se întâmplă aici, în ghereta mea. Dar șeful ăsta de care vă spun acum a fost unul pe care nu am să-l uit toată viața: mă urmărea de parcă aș fi fost o oală gata, gata să dea în clocot. De aici i s-a și tras că, după ce m-am săturat de controalele și de verificările lui, într-o bună zi s-a umplut paharul, așa că am hotărât să mă răzbun.

— Cum? a întrebat Vasile, unul din prietenii cu care ieșeam să-l cinstim pe Moș Costache.

Moș Costache a ridicat din umeri și a spus:

— În singurul fel în care știu: m-am gândit să-i fac cunoștință cu Dino!

Pentru cei care nu știți, așa își numea Moș Costache mătărânga și, după spusele lui, dar nu numai ale lui, cică era cam de aceeași dimensiune ca a lui Terente. Acu’ ceva adevăr trebuie să fi fost în ce zicea el pentru că nu este singurul pe care l-am auzit vorbind așa.

— Stai puțin, l-am întrerupt eu: cum adică să-i faci cunoștință cu Dino? Adică vrei să zici că era pe invers?

Moș Costache a dat doar din mână:

— Nici vorbă de așa ceva! Avea el, ce-i drept, o figură așa, mai ambiguă, dar, de fapt, voiam să-i prezint pe Dino jumătății lui și nu lui propriu zis.

— Și cum ai procedat concret? Că poate mai vrem și unii dintre noi să învățăm ceva, am zis eu făcând pe naivul.

— Păi să vă spun mai pe îndelete despre ce este vorba. Nevasta asta a șefului era o frumusețe din asta seacă. Frumoasă, dar cam atât. O chema Doina și nu prea aveai ce vorbi cu ea, dar eu nici nu voiam să discut prea multe, așa am început s-o studiez mai atent și am observat câteva lucruri: nu știa să vorbească, dar era super încântată de propria ei persoană. De câte ori trecea pe lângă o oglindă sau un geam care îi reflecta imaginea nu uita să se oprească și să-și aranjeze o șuviță de păr sau eșarfa de la gât. Dacă cineva îndrăznea să-i atingă prețiosul corp, nu reușea decât să-și ia o figură indignată și să șuiere la impertinent ca o viperă: „hai, hai!”

La un moment dat, am auzit un inginer de la tehnic făcând un banc pe tema asta, spunând că dacă și-ar pune mintea și ar viola-o, nu ar putea fi condamnat pentru că ar spune că el a încercat să se oprească dar ea a spus „hai, hai!”, așa că el ce să facă a continuat.

— Și totuși, concret, cum ai făcut? a întrebat Vasile

— Stați, mă, băieți, că ajung și acolo, a spus el cumpătat și mi-a arătat paharul de vin.

femeie

După ce i l-am umplut și l-a gustat molcom, a continuat:

— După ce i-am surprins părțile slabe, am trecut la atac, a început el să enumere pe degete.

— Mai întâi am vorbit cu Ibi, că era pe atunci femeie de serviciu, să-i spună discret și puțin rușinându-se că m-a văzut o dată la veceu și că a apucat să îmi vadă scula înainte de a ieși și că așa sculă mare ea încă nu a văzut. Ibi asta era unguroaică și vorbea puțin stâlcit românește, dar modul ei de exprimare avea farmecul său și, mai ales, părea foarte sinceră când vorbea așa.

A privit lung la noi ca să vadă dacă îl ascultăm înainte de a povesti mai departe:

— Știam că numai asta în mod sigur nu ajungea, așa că am trecut la pasul doi și, de câte ori o prindeam singură, îi spuneam: „vai, doamna ingineră, că ingineră era, dar ce bine arătați astăzi!”

Prima dată când i-am spus asta, m-a privit cam așa cum aș privi eu un gândac de bucătărie dacă l-aș găsi în farfurie și a scos un mormăit ceva de genul: mâh.

Nu m-am lăsat și a doua zi am continuat, convins că o femeie de tipul ei nu lasă nicio piatră neîntoarsă dacă sub ea speră să găsească un compliment.

A arătat spre pantalonii lui și a spus:

— Acu’, poate unii dintre voi știți că sunt un pic mai bine dotat decât media, dar chiar și așa tot m-am hotărât să ajut un pic natura, așa că mi-am ascuns un castravete de mărime medie în pantaloni. Tot mâh a răspuns la complimentul meu, dar nu și-a luat ochii de la pantalonii mei, iar buzele au început să i se miște necontrolat ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Eu am ochi format pentru așa ceva așa că am observat că începe să respire mai greu și a plecat numai pentru că au mai venit câțiva angajați în spatele ei.

A plecat, dar eu în spatele ei mi-am spus la fel cum își spune șarpele în urma prăzii care tocmai i-a scăpat: „A mea ești, păsăruico! Cu păsărica ta cu tot!”

A mai făcut o pauză cât să mai guste puțin din paharul cu vin, privind cu ochii în depărtare. A scuturat din cap, apoi a început iar să deșire din povestea lui.

— Pe vremea aia, zău că nu duceam lipsă de femei, așa că nu am grăbit lucrurile niciun pic, mai ales că bărbatul ei, care era și șefulețul meu, era un gelos de nu se poate. S-a întâmplat o dată să merg cu ea și cu alții până la București cu ceva treabă trimiși de Institut și ca un metronom, din oră în oră, bărbatul ei o suna să o întrebe ce face. Pentru că a văzut că noi schimbăm priviri amuzate s-a scuzat: „ Așa e soțul meu! Mă iubește”

— Nu te iubește, i-a spus unul mai îndrăzneț, te gelozește.

Discuția a continuat în contradictoriu până la următoarea oră fixă când telefonul i-a sunat din nou. Sub privirile noastre amuzate, i-a răspuns soțului ei privindu-ne sictirită.

— Totuși felul ăsta de a telefona la ore fixe are și beneficiile lui, a constatat același coleg obraznic și la privirea ei curioasă a continuat: păi, imediat după telefon, te dezbraci, treci peste preludiu și până la următoarea oră fixă, ai tot timpul să ți-o tragi, că doar nu o să dai peste vreun armăsar ca Costache al nostru să te țină ore întregi în aparat.

„Hai, hai!” a spus ea către obraznic, iar pe mine m-a cercetat doar cu o privire curioasă. Extrem de curioasă!

După încă câteva zile de purtat castravetele în pantaloni, au început să se vadă și primele rezultate, pentru că în fiecare zi întârzia tot mai mult în dreptul gheretei mele, fie că avea, fie că nu avea treabă.

A mai gustat puțin din vin apoi a zis:

— Minunea s-a întâmplat într-o zi de joi, pe la doi. De fapt, trebuia să zic ora două, dar era prea frumoasă rima ca să pot renunța la ea. Doamna ingineră Doina, că era ingineră la fel ca și bărbatul ei, a intrat la mine în gheretă să mă întrebe de nu știu ce plic pe care ar fi trebuit să îl primească încă de ieri. Sanchi plic! Ea era cu ochii la castravetele ascuns de mine din vreme în pantaloni.

Văzând că nu găsește plicul, a dat să plece, dar nu se da dusă în ruptul capului, tot cu ochii la pantalonii mei și, cum era trecut cu câteva minute de ora două, probabil că tocmai primise telefonul de verificare de la bărbatul ei care era plecat într-o delegație la București.

În cele din urmă, cu mâna pe clanța ușii, a trecut peste orice rușine și m-a întrebat:

— Auzi, domnule Costache, vorbesc femeile de pe la noi din institut cum că…

Nu a mai spus nimic pentru că era prea pudică pentru așa ceva, dar a arătat numai din priviri spre pantalonii mei.

Am ridicat din umeri și i-am răspuns:

— Păi nu se vede? și cu un gest cam obraznic am prins în mână castravetele și l-am strâns în așa fel încât să îl poată vedea mai bine.

În aceeași clipă mi-am dat seama că sunt în mare încurcătură pentru că Dino, simțind că este vorba despre ceva interesant la orizont a început să-și mărească și el dimensiunile. Ce-o să creadă femeia asta despre mine: că am două penisuri?

Se pare că ea nu a fost prea atentă la amănunte fiindcă era interesată de cu totul altceva. A lăsat clanța ușii și s-a apropiat de mine cu un pas și m-a întrebat în șoaptă:

— Păi tot femeile vorbesc că pe cele mai multe dintre ele le rezolvi chiar aici, în Institut.

Am înclinat capul în semn de aprobare și ea a mai făcut un pas spre mine și m-a întrebat tot în șoaptă:

— Păi unde naiba, că aici este cam mic locul? Și este chiar în văzul tuturor…

Cum discuția aluneca pe o pantă interesantă, am făcut și eu un pas spre ea, în primul rând să nu observe cele două umflături din pantalonii mei și, în al doilea rând, să o văd mai bine pentru că, într-adevăr, era o femeie superbă, chiar dacă așa, mai mult decorativă.

— Păi dacă doamna cu pricina este singură în birou, nu este nicio problemă, pentru că rămânem amândoi până după program și rezolvăm cumva problema.

— Eu mai am trei colege în birou, a spus ea cu o urmă de regret în glas. Și mereu rămân să facă ore suplimentare.

— În cazul ăsta, atunci apelez la Ibi.

— Ibi? a întrebat ea uimită. Cine-i Ibi?

Lucra în Institut de peste cinci ani din câte știam eu, dar nu știa cum o cheamă pe femeia de serviciu care îi făcea curat în birou. După cum v-am spus, era o adevărată doamnă, care avea cu totul alte preocupări decât să cunoască numele personalului auxiliar.

— Ibi este femeia noastră de serviciu și are chiar aici, lângă ghereta mea, o magazie mică unde păstrează materialele de curățenie. Dar cel mai interesant lucru este că acolo are și o canapea pentru odihnă, dar care poate fi folosită foarte bine și pentru alte activități.

— Interesant, a spus ea cu o voce ușor modificată. Aș vrea să o văd și eu. Vocea îi era modificată în mod aproape imperceptibil, dar pentru Dino era suficient pentru că aproape instantaneu a căpătat dimensiunile normale de luptă.
Ca să ies din încurcătură, i-am făcut semn să iasă prima din gheretă, iar eu, în spatele ei, am scăpat de castravetele din pantaloni și am urmat-o.

— Ibiii, am strigat eu după femeia de serviciu și aceasta a apărut aproape instantaneu, fiindcă avea un instinct nemaipomenit să afle când este nevoie de ea și de cămăruța ei.

După ce a apărut lângă noi cu mutra ei nevinovată, i-am spus cât se poate de serios:

— Ibi, aveam nevoie de cheia de la camera cu materiale de curățenie pentru că trebuie să facem un mic inventar.

— Bine, domnule Costache, a spus ea spășită. Numai să nu strigați așa de tare ca data trecută. Și nici dumneavoastră, doamnă, s-a întors ea spre Doina care a privit-o oripilată și a întrebat-o:

— Doamne iartă-mă, de ce să strig? Dar ce îți închipui că o să facem noi aici? Doar vrem să privim puțin, atâta tot.

— Bine, bine, a spus Ibi împăciuitoare, numai să nu ziceți că nu v-am spus.

Ibi a scos cheia potrivită de pe inelul ei de chei și, după ce mi-a dat-o, s-a făcut nevăzută, spre ghereta mea, pentru că aveam cu ea o înțelegere: de câte ori aveam astfel de treburi, ea îmi ținea locul la poartă. E adevărat că și eu eram un băiat simțit și, din când în când, îi mai cumpăram câte o sticlă, două de bere, cică pentru a șterge frunzele ficușilor din Institut. Tocmai căzuse prima zăpadă a anului și afară era destul de frig, dar în cămăruța femeii de serviciu era suficient de cald pentru orice ne-am fi pus în gând.

În loc să observe acest aspect benefic după ce a intrat în cămăruță, Doina s-a întors oripilată spre mine:

— În mizeria asta de cameră vrei dumneata să cred că aduci femei să faceți s*x?

Am dat spășit din cap:

— Asta e, doamnă inginer. Ce să fac dacă nu am bani de hotel?

Greșeala ei a fost că, atunci când s-a întors spre mine, a dat iar cu ochii de umflătura din pantalonii mei. De data asta, de cea reală, iar ochii i-au rămas ațintiți acolo, de parcă ar fi fost lipiți cu superglue.

Chiar și când m-am întors spre ușă să o încui, a plecat capul într-o parte, de parcă ar fi vrut să nu îl piardă din ochi nici măcar o clipă pe Dino.
Mi-am dat seama că nu mai era loc de vorbe în plus, așa că m-am întors spre ea și l-am scos pe Dino din cușca strâmtă a pantalonilor și, într-un gest de indecență extremă, l-am fluturat prin fața ei. Se pare că pentru sofisticata doamnă era exact gestul de care avea nevoie pentru că s-a roșit instantaneu, ochii i s-au făcut mari și cu un gest pe care nu și l-a mai putut controla, l-a prins pe Dino în mână.

— Chestia asta e chiar adevărată? a întrebat ea cu o voce extrem de răgușită, făcându-mă să ridic exasperat ochii în sus. Ce naiba aveau toate femeile de mă întrebau același lucru: de parcă eu aș umbla cu falsuri din plastic în pantalonii.

După ce s-a convins că este real, fiindcă a băgat puțin unghiile în el, iar Dino i-a răspuns corespunzător la semnale, doamna din ea a mai încercat să mai scoată o dată capul la iveală și a arătat scârbită spre canapea și a spus:

— Nu știu ce ți-ai pus în gând, domnule Costache, dar să știi că eu nu mă întind pe canapeaua aia.

— Nici nu este nevoie, am spus eu și, prinzând-o delicat de umeri, am întors-o cu fața spre speteaza canapelei și am început să o aplec ușor în față:

— Ce faci, domnule Costache? a întrebat ea neliniștită. Ce vrei să faci?

Eu nu cred că nu bănuia ce vreau să fac, așa că nu am băgat în seamă întrebarea și m-am concentrat mai departe asupra a ceea ce aveam de făcut. După ce i-am ridicat rochița până aproape de umeri, i-am tras în jos chiloțeii și cel mai minunat funduleț văzut de mine în ultimele zile s-a arătat în fața ochilor mei.

L-am pus pe Dino la locul potrivit dar era uscat ca o scorbură uitată zile întregi în soare, așa că am început să o masez ușor și, în cele din urmă, am simțit cum se umezește. Am penetrat-o și am început să mă mișc în ea mai întâi blând, apoi cu mișcări din ce în ce mai ample. În cele din urmă, pojghiță de doamnă a căzut de pe ea și a început să scoată gemete din ce în ce mai puternice și am simțit că se apropie un orgasm de zile mari pe care părea că și l-a reprimat de ani întregi. În momentul în care țipetele ei au ajuns la apogeu s-au întâmplat două lucruri: Ibi a bătut la ușă, iar telefonul ei a început să sune. Dar nici Doina nu se putea opri din țipat și nici Dino din pompat, așa că am lăsat lucrurile să se desfășoare de la sine. Din nefericire, dacă în cele din urmă Ibi s-a oprit din bătut în ușă, distinsa mea doamnă, ca urmare a unui vechi obicei înrădăcinat a pus mâna pe telefon și a răspuns. Era ora trei, fiindcă cum am tot tras noi de timp, nici nu am observat cum a trecut o oră, deși ea a venit la mine în gheretă imediat după apelul soțului ei de la ora două.

A răspuns apelului soțului ei chiar în momentul în care cel mai grozav țipăt care s-a auzit vreodată în cămăruța lui Ibi i-a izbucnit dintre buze.
Un timp, în difuzor nu s-a auzit nimic dar în cele din urmă s-a făcut auzit și glasul panicat al soțului:

— Ce s-a întâmplat? Doinița dragă, ești bine?

Doinița lui era foarte bine, numai că nu prea putea vorbi pentru că eu, neputându-mă opri, am fost nevoit să îi pun mâna la gură ca să îi opresc țipetele.

În cele din urmă, după ce s-a mai domolit puțin, mi-a tras mâna de pe gura ei și a răspuns cu o voce întretăiată:

— Doamne, Cristi, ce era să pățesc… a intrat unul cu plugul de zăpadă în mine.

Pentru prima dată de când îl știu, Dino al meu era să se facă de râs și să moară la intrare, fiindcă numai cu un plug de zăpadă nu a mai fost comparat. La întrebările neliniștite ale soțului, doamna din fața mea a răspuns cu voce întretăiată:

— Eram în fața Institutului, când unul cu plugul de zăpadă a intrat în mine… noroc cu reacția extrem de rapidă a domnului de la poartă care practic mi-a salvat viața și m-a tras din fața lamei.

— A, vorbești de Moș Costache? Mulțumește-i, te rog, și spune-i că o să-i aduc o sticlă de vin bun când mă întorc.

Nu aveam nevoie de vinul lui, ci de puțină liniște ca să pot termina și eu ca tot omul care face s*x și, în cele din urmă, cu doar câteva gemete înăbușite m-am eliberat și eu.

*

În cele din urmă, după ce am băut amândoi vinul oferit de soțul ei, Doina și-a făcut o deprindere din a veni pe la mine de câte ori bărbatul ei era plecat prin delegații. Ba uneori când era plecat mai departe, își făcuse un obicei din a mă invita la ea acasă, fiindcă auzise că mă pricep și la calculatoare. Așa că mă duceam să-i mai instalez un sistem de operare, să-i mai trag o p*ță și să mai beau o sticlă din vinul de colecție al soțului ei.

Pentru că nu se grăbea să scoată portofelul în care își ținea dovezile, l-am întrebat:

— Bănuiesc că povestea asta nu prea ai cu ce să o demonstrezi așa că din cauza asta nici nu ai vrut să faci un pariu pe seama ei.

Moș Costache a privit la ceas apoi a spus:

— Dacă vă grăbiți, ar mai fi timp de un pariu, numai că vinul din seara asta este cam scump și, dacă îl câștig, vă spun de pe acum că trebuie să îl iau cu mine.

Am privit toți trei spre raftul unde Mădălina își ținea noutățile și am văzut că era o singură sticlă, iar când m-am apropiat, am văzut că era vorba de o sticlă de vin de Madeira de colecție. Prețul era pe măsură: 350 de lei.

M-am întors la masă și am comunicat noutățile băieților, adică lui Gilu și lui Vasile. Ne-am căutat prin buzunare și am făcut cumva toți trei rost de banii necesari și i-am pus pe masă, în fața lui Moș Costache.

— Acum să te văd, Moș Costache, am spus eu cu o ușoară satisfacție în glas fiindcă dacă era cumva de Doina pe care o știam noi, nu prea o vedeam încurcându-se cu unul ca Costache, indiferent cât de bine ar fi fost dotat.

Și asta pentru că între timp soțul distinsei doamne avansase și ajunsese director adjunct, dar muncea la fel de mult și pleca la fel de des în delegații, dar nu-l credeam pe Costache să aibă acces la sloiul de gheață numit Doina Adamache.

Cu gesturile lui măsurate, Moș Costache a scos din buzunarul de la piept al hainei un carnețel, care s-a dovedit a fi un fel de agendă în miniatură. A deschis-o la ziua curentă și ne-a arătat-o: acolo la ora șapte seara era trecută cu litere de tipar doamna directoare adjunctă.

— Știți, azi este iar soțul ei plecat în delegație, așa că am fost nevoit să o trec pe tabel.

Era ora șapte fără un minut, iar Vasile, care era cel mai sceptic dintre noi, a spus exprimând părerea tuturor:

— Sper că nu ai pretenția să dăm o grămadă de bani doar pe o însemnare din agenda ta?

— Nu, nici vorbă, a spus Moș Costache și a arătat cu mâna spre ceasul din perete unde secundarul se apropia, secundă după secundă, de ora șapte.

La câteva secunde după ora fixă, telefonul lui Costache a început să sune. Fără să răspundă, a întors telefonul spre noi și am văzut cu toții figura încruntată a doamnei directoare, fiindcă, deși era numai soția directorului adjunct, se comporta cu noi de parcă ea ar fi fost cel puțin directoare plină.

— Nici asta nu demonstrează nimic, a spus încruntat Vasile. Poate chiar te căuta să-i repari ceva prin casă.

— Se poate și asta, a spus concesiv Costache, dar în cazul ăsta eu zic să mai așteptăm puțin.

Minutele au început să se scurgă încet și am băut din vinul pe care îl aveam pe masă, care, deși era destul de bun, în mod sigur nu se putea compara cu vinul de Madeira pe care Mădălina deja îl împacheta într-o pungă pentru cadouri.

Am vrut să protestez, dar de data asta Gilu a fost cel care și-a pierdut răbdarea și, după vreo zece minute, a întrebat:

— Și totuși, cât mai așteptăm?

Moș Costache a arătat spre ceas și a spus:

— Păi eu zic să așteptăm măcar sfertul de oră academic, nu?

De parcă i-ar fi auzit vorbele, la ora șapte și un sfert, în micul nostru bar a irupt, că altfel nu pot spune doamna directoare.

Uitând că este într-un bar și nu în Institutul nostru unde făcea pe șefa, s-a apropiat cu pași mari de masa noastră și s-a oprit în fața lui Costache, cu mâinile în șolduri, cum îi stă bine unei adevărate directoare.

— Costache! De o oră te aștept, a spus ea pe un ton mai degrabă arțăgos.

Costache i-a arătat calm spre ceasul de pe perete și a spus blajin:

— Păi abia a trecut un sfert de oră peste ora fixată și m-am gândit să aduc un vin bun, să îl bem în seara asta.

A făcut semn Mădălinei să aducă vinul și, după ce fata a venit cu el la masă și a încasat de la noi banii, directoarea noastră a băgat mâna în pungă și, după ce a privit la eticheta sticlei, a spus nervoasă:

— Și de ce ai cumpărat tu așa ceva? Auzi la el: vin de Madeira. Nu are bărbatul meu tot soiul de vinuri în colecția lui, de ce ți-a mai trebuit și așa ceva?

— Are, a spus molcom Costache, dar așa ceva în mod sigur nu are și am auzit că soiul ăsta de vin ajută la jucărie.

S-a încruntat spre el și a răbufnit:

— Că mult ce ai tu nevoie de ajutor la jucărie.

— Bine, bine a spus Costache, dar dacă tot l-am luat, eu zic să-i verificăm efectele.

Vizibil ușurată, directoarea noastră l-a prins de mână pe Costache într-un gest mai degrabă tandru și l-a tras spre ușa barului. La jumătatea drumului, aducându-și aminte de noi, s-a întors brusc și, abandonând mâna lui Costache, ne-a amenințat cu degetul:

— Iar voi, băieții, să nu vă întindeți la beție până la ore mici, fiindcă dacă întârziați mâine dimineață la lucru, jar mâncați, ați înțeles? Să fiți cuminți…

Ca la o comandă, am fost toți trei în picioare și am spus parcă într-n glas:

— Da, doamna directoare! Nu o să întârziem, doamna directoare!

Directoare și-a luat trofeul numit Costache și dusă a fost, iar noi am rămas privind ca proștii la Mădălina care se strica de râs.

— Tu ce naiba ai, fată dragă? a întrebat sictirit Gilu.

— „Da, doamna directoare! Nu o să întârziem, doamna directoare!” ne-a îngânat zeflemitor Mădălina. Numai că mâine e sâmbătă și sunteți liberi, băieților cuminți care sunteți.

Mâhniți, am mai comandat o sticlă de vin obișnuit și, în timp ce ne turna în pahare, Mădălina nu s-a putut abține să nu comenteze:

— Beți și să fiți băieți cuminți, da? Și dacă se poate, să nu mai pariați niciodată împotriva lui Moș Costache, fiindcă vă spun de pe acum că o să pierdeți.

Și tu poți scrie pe Catchy.

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Mulțumim. 



Citiţi şi

A învățat să facă sushi și să adauge cogniac în tiramisu!

Răzbunarea, cu cât e mai târzie, cu atât e mai dulce

În noaptea asta, cel puțin doi bărbați nu vor putea dormi prea bine!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,306 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro