Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Teoria telegoniei sau cu cine seamănă copiii unei femei

27 August 2018

Sergiu SomeșanCopiii unei femei seamănă întotdeauna cu bărbatul
cu care a făcut prima dată dragoste

Întâlnirea din seara asta a avut loc la barul Mădălinei și până când am ajuns acolo nu știam de ce Moș Costache ne tot trăgea într-acolo, deși o bănuială aveam.

La locul de cinste unde, de obicei, Mădălina afișa noutățile zilei tronau trei sticle de Fetească Neagră din anul 1998, an când soiul ăsta a luat nu mai știu câte premii peste tot în lume.

Fără să-l întrebe nimeni nimic, Moș Costache a început să vorbească cu ochii la sticle, de parcă ar fi fost în transă:

— Feteasca Neagră este un soi autohton de mare valoare, însă acesta se exprimă ușor atipic. Culoare roșu-rubiniu strălucitor, cu un nas ce îți amintește de vișinele din compot, mure și afine. Gustativ se exprimă printr-o finețe în arome ce aduc a cuișoare și scorțișoară, lemn dulce și dulceață de cireșe amare. Are o textură mătăsoasă, feminină, exprimându-se cu eleganță și finețe. Post gust prelung. Iar recolta din anul 1998 a dat un vin atât de premiat, încât puținele sticle care se mai găsesc ar trebui păstrate pentru colecție și nu băute.

— De unde naiba știi așa de multe despre vinul ăsta, Moș Costache? l-am întrebat eu curios.

— Cum de unde? De pe internet, că altfel de unde era să aflu atâtea, că doar nu-s enciclopedie viticolă ambulantă.

Unul dintre noi care se apropiase de tejghea să vadă prețul s-a întors și cu o voce amărâtă a spus:

— Păi la prețul pe care îl are, cred că va sta mult și bine în raft, ca la expoziție.

Moș Costache a dat din umeri, noi am comandat un vin mai accesibil și, după primul pahar, Moș Costache ne-a întrebat:

— Mă, copii, voi știți ce este aia telegonia?

— Nu știm, Moș Costache, de unde naiba să știm, că noi nu avem așa de mult timp să stăm așa de mult timp pe internet ca alții, l-am tachinat eu puțin.

A privit încruntat spre mine, dar nu mi-a răspuns nimic, fiindcă se vede treaba că era prea prins de povestea pe care o avea el în minte. După ce a mai gustat un pic din vinul din pahar, a privit iar cu jind spre raftul ce cele trei sticle de Fetească Neagră și a spus:

— Despre teoria asta a telegoniei nu am aflat de pe internet, ci de la cea mai frumoasă femeie pe care mi-a fost dat să o întâlnesc. Pe scurt, teoria asta spune că copii unei femei seamănă cu primul partener sexual al femeii. Sau, ca să fiu și mai precis, cu primul partener care ejaculează în ea. Nu știu eu prea multe despre amănuntele teoriei, dar puteți găsi o mulțime de informații despre ea pe internet. Părerile sunt împărțite, dar eu unul m-am convins cu ajutorul aceste femei că ea este totuși adevărată.

mama si fiu

Subiectul era unul mult mai complex decât cele cu care ne obișnuise Moș Costache, așa că ne-a făcut pe toți curioși, dar nu am întrebat niciunul dintre noi nimic, convinși fiind că nevoia de a povesti a lui Moș Costache va da pe dinafară și va spune despre ce este vorba. După încă un pahar, limba i s-a dezlegat într-adevăr și a început:

— Vă spuneam că doamna asta a fost cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o, dar la ea nu era vorba numai de frumusețe, ci și așa de un fel de distincție și sunt sigur că printre strămoșii ei au fost și unii de viță nobilă. Semăna perfect cu actrița Jacqueline Bisset, dar nu aveți voi de unde să o cunoașteți că sunteți prea tineri. Aceiași ochii verzi și cu puncte aurii, iar mersul ei semăna cu al unei regine, iar corpul ei părea că este în întregime făcut pentru păcat.

Între timp, Gilu a butonat ceva la telefon și, după câteva secunde, ne-a arătat pe ecran fotografia unei femei de o frumusețe răpitoare:

— Asta e? a întrebat Gilu, iar Moș Costache, după ce a privit-o, a încuviințat doar tăcut din cap și nu sunt sigur că nu i s-au umezit puțin și ochii în timp ce privea la fotografia actriței Jacqueline Bisset.

— Of, a oftat el prelung în cele din urmă, ce frumusețe de femeie. O doamnă, măi, copii, o adevărată doamnă, credeți-mă că știu ce spun. Nici în visele mele cele mai nebunești nu mi-aș fi putut imagina că avea să facă cunoștință îndeaproape cu Dino. Dar așa cum, în cele din urmă, vom bea în seara asta cele trei sticle de Fetească Neagră, deși niciunul dintre voi nu credeți asta, tot așa distinsa doamnă a făcut cunoștință cu Dino, deși mie nici până în ultima clipă nu mi-a venit să cred și tot timpul aveam impresia că trăiesc un vis. Un vis frumos, dar totuși un vis. Nu aveam nicio șansă să mă apropii de ea și probabil că nici nu aș fi cunoscut-o, dacă nu mi-o aducea bărbatul ei la mine.

— Stai așa, am sărit eu, vrei să zici că ți-a adus-o bărbatul ei să o iei la ștangă, ca să vorbesc și eu pe înțelesul tuturor?

Moș Costache mi-a făcut dojenitor cu degetul arătător și a spus:

— Vorbește frumos de doamna asta fiindcă este o Doamnă cu majusculă, înțelegi ce spun? Fără cuvinte de argou în aceeași propoziție cu ea.

A făcut o pauză ca pentru a fi sigur că am înțeles ce vrea să spună și pentru a-și aduce mai bine aminte amănuntele despre Doamna lui, apoi a continuat:

— Nu, bărbatul ei care pe atunci îi era numai logodnic, mi-a adus-o să-mi dau cu părerea despre ea nici de cum s-o iau la ștangă. Și când a fost să se întâmple, nu am luat-o la ștangă și am făcut dragoste cu ea într-un mod cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată cu altcineva de atunci.

Cum nu păream nici unul să pricepem despre ce anume este vorba, ne-a explicat:

— În Institut, deși eu am încercat să fiu cât mai discret în privința relației mele speciale cu femeile, în cele din urmă tot mi s-a dus vestea că aș fi un amant teribil, mai mult decât atât, că aș fi un bun cunoscător al psihologiei feminine și că, dacă îmi pun ochii pe o femeie, în mod sigur nu îmi scapă. Lucru adevărat, dar numai parțial, pentru că în privința psihologiei feminine, cunoștințele mele sunt un mare zero barat. Chiar dacă vi se pare vouă că povestesc frumos, adevărul este că în fața femeilor sunt destul de intimidat și rar de tot le momesc cu vorbe frumoase, ci mai mult las să se răspândească zvonul despre mărimea grozavă lui Dino. Nici nu știți ce efect are zvonul că un balaur în miniatură așteaptă în ghereta de la poartă și este gata să le apuce de fofoloancă când ies.

Rânjetele de pe fețele celor din jur erau destul de concludente, așa că, mulțumit de efectul obținut, Moș Costache a continuat:

— Ei bine, inginerul ăsta era șef de secție, hai să-i zicem Cătălin, ca să-i dăm totuși un nume, avea drept logodnică pe doamna asta minunată de care vă spuneam eu. Într-o zi numai mă pomenesc că mă cheamă până la el în birou și, după ce mă invită să iau loc, mă întreabă așa, mai ferit, și cu voce scăzută:

— Domnule Costache, vorbește lumea pe aici prin institut că ai fi un om care se pricepe la femei. E adevărat?

Ce puteam să-i răspund dovleacului la o asemenea întrebare? să zic că nu, să zic că poate sau mai bine să i-l arăt pe Dino și să terminăm povestea. Am răspuns cu o voce la fel de scăzută, fiind totuși curios despre ce anume este vorba:

— Da domnule inginer, că inginer era. Este perfect adevărat.

— Mă bucur, zice dovleacul din fața mea și scoate din portofel fotografia celei mai frumoase femei care mi-a fost dat să o văd și mi-o întinde.

Am studiat-o atent și nu am spus nimic, pentru că nu știam despre ce este vorba, iar dovleacul cu funcția de inginer îmi spune:

— Ea este Celestina, logodnica mea și luna viitoare urmează să ne căsătorim.

— Felicitări, domnule inginer, vă urez casă de piatră și mult noroc pentru că este o doamnă foarte frumoasă.

Cătălin ăsta de care v-am spus oftează adânc și spune cu obidă:

— Păi asta este, domnule Costache, că este atât de frumoasă, încât toți bărbații de pe stradă întorc capul după ea de parcă ar fi căzuți în transă.

S-a oprit câteva secunde, ca și cum i-ar fi venit greu să continue, dar în cele din urmă și-a luat inima în dinți și a continuat:

— Problema este că este și foarte deșteaptă, este biolog și lucrează la un institut de cercetare și este mereu înconjurată de bărbați frumoși și deștepți cu care are teme comune de discuții și mi-e temă ca, în cele din urmă, să nu mă înșele cu vreunul din ei.

Privindu-i fața lată și fălcile proeminente, mi-am spus în gând: „păi proastă ar fi să nu o facă!”, dar cu voce tare am spus:

— În niciun caz nu pare genul ăsta, domnule inginer, ba aș spune mai degrabă că pare genul de femeie devotată și dedicată familiei și soțului legitim.

Dovleacul a oftat ușurat și a spus după ce și-a recuperat fotografia:

— Păi așa mă gândeam și eu, domnule Costache, dar totuși ai vrea să o testezi?

Eu m-am încruntat de parcă nu mi-ar fi venit să cred, iar Dino a tresărit imperceptibil în pantaloni și, din câte îl cunosc eu pe Dino, până acum nu a tresărit niciodată degeaba. Încercând să îmi păstrez vocea cât mai calmă, am întrebat:

— Să o testez, domnule inginer? Cum anume să o testez?

— Păi știi tu cum… peste o jumate de oră, Celestina vine pe la mine, eu te chem și pe dumneata la mine în birou și, după ce încui, ușa începi să-i bați apropouri și vorbe meșteșugite și vezi cum reacționează, apoi îmi spui și mie dacă pot să am încredere în ea.

Rareori mi s-a întâmplat să rămân blocat, dar de data asta am rămas cu ochii holbați și gura căscată secunde întregi. Conștient că postura asta nu prea mă avantajează, în cele din urmă am închis gura și am răspuns scărpinându-mă în cap:

— Bine, domnule inginer, așa o să fac, numai că trebuie să găsesc pe cineva care să stea la poartă în locul meu până… fac proba doamnei.

Dovleacul nu a auzit ce aiurea sună cuvintele astea și m-a bătut încurajator pe umăr:

— Am vorbit deja cu Ibi, femeia de serviciu, să îți țină locul o jumate de oră. Mulțumesc, domnule Costache, știam eu că mă pot bizui pe dumneata.

„Stai să vezi ce bine o să te poți bizui pe mine”, mi s-a părut că spune Dino, dar bineînțeles că doar mi s-a părut. Numai în filmele animate porno vezi penisuri care vorbesc.

A rămas tăcut o bună bucată de vreme tot gustând câte un pic din vinul din pahar, până când, în cele din urmă, Gilu și-a pierdut răbdarea și a izbucnit:

— Hai, domnule, odată și spune continuarea, ce ne mai fierbi atâta?

— Răbdare, domnule Gilu, să-mi adun gândurile, că tare mi le-a împrăștiat doamna aia când a venit la noi. Am văzut-o cum intră superbă și inaccesibilă în institut și chiar dacă datoria mea ar fi fost să o întreb cine este și unde se duce, am recunoscut-o imediat din fotografie, așa că m-am blocat și doar am privit la ea ca la o icoană.

După numai cinci minute, apare Ibi, femeia de serviciu și îmi spune:

— A zis domnul inginer Cătălin să urcați până la dânsul în birou, iar eu să vă țin locul.

Femeia de serviciu, care fusese martoră la multe din isprăvile lui Dino, ba de câteva ori îmi dăduse și cheile de la mica ei cămăruță unde își ținea măturile și materialele de curățenie, avea un zâmbet larg cât Dunărea pe gura ei știrbă.

— Bine, Ibi, mulțumesc, am spus eu, dar înainte de a ieși nu m-am putut abține să o întreb:

—Pot să știu de ce rânjești așa?

Zâmbetul i s-a mai lărgit un pic și mi-a răspuns:

— Pentru că e cea mai cea femeie din câte au trecut pe la dumneavoastră, așa că vă țin pumnii.

Am ajuns la ușa biroului cu numărul șase și, după ce am ciocănit politicos, am intrat.

Minunăția de femeie era acolo la geam, în carne și oase, icoană vie care privea curioasă la mine, iar Dino, care nu are nimic sfânt în el, parcă îmi spunea: „Uite-o mă, șo pe ea! Cric tâmpit, ce să-i ceri? Cum să-i explici că icoanele, mai ales dacă sunt vii, trebuie abordate nițel altfel”.

— Uite, draga mea, dânsul este un bun prieten de-al meu, domnul Costache, și te rog să stai o jumătate de oră de vorbă cu dânsul până mă duc eu la terasa de peste drum să beau o bere. Domnule Costache, ea este Celestina, logodnica mea și te rog să stai de vorbă, așa cum am vorbit.

Acestea fiind zise, dovleacul s-a cărat, iar eu am rămas cu minunăția de femeie în biroul mic al inginerului. M-am apropiat de geam și am văzut cum Cătălin se depărta pe cărarea care ducea spre terasa berăriei, așa că, liniștit din partea asta, m-am apropiat de ușă și am încuiat-o.

— Ce faci, domnule Costache? m-a întrebat ea, iar eu nu prea am știu ce să-i răspund, pentru că în mod sigur i-aș fi răspuns doar ce aș vrea să-i fac și nici de cum ce fac.

Nu aveam nici o strategie pentru astfel de situații, așa că m-am hotărât să mizez pe cartea sincerității și i-am spus de la cap la coadă toată povestea.

— Cătălin al meu te-a pus să mă testez să vezi dacă îi sunt fidelă? Te rog, spune-mi că nu este chiar atât de tâmpit?

Din păcate, se pare că era și după, ce i-am confirmat încă odată povestea, s-a apropiat de geamul larg deschis și a privit spre terasa unde Cătălin al ei deja se instalase la o masă împreună cu câțiva prieteni. Cum era aplecată, lăsa ochilor mei flămânzi o priveliște încântătoare și cei mai grozavi mușchi fesieri pe care mi-a fost dat să-i văd se etalau în fața mea, iar Dino a început să își mărească încet, încet dimensiunile.
Când s-a întors spre mine, era puțin roșie la față și mi-am dat seama că este vorba despre o furie abia mocnită, așa că mă așteptam ca din clipă în clipă să mă pocnească.

În loc de asta, cu o voce calmă, m-a întrebat:

— Și, mă rog, cum aveai de gând să faci asta? Cum aveai de gând să mă testezi?

Am ridicat rușinat din umeri apoi i-am răspuns:

— Aici cred că domnul inginer face o mare confuzie pentru că mie mi-a mers vestea că aș fi un mare cuceritor…

Doamna a devenit brusc interesată:

— Și chiar ești sau este numai o vorbă?

— Doamnă, sunt, dar nu în felul în care își închipuie domnul inginer, adică nu le am cu psihologia feminină, cum crede dânsul, ci am cu totul alte argumente.

Un timp a tăcut, privindu-mă cercetătoare și negăsind niciun motiv care ar fi putut atrage femeile la mine, în cel din urmă m-a întrebat:

— Păi dacă nu cu vorbe, atunci cu ce le atragi?

Rușinea e rușine, dar Dino căpătase dimensiunile normale de luptă și fiindcă riscam să-mi rupă fermoarul, l-am scos și i l-am arătat.

A înghițit de câteva ori în sec, apoi a întrebat:

— Ce-i aia?

Mă așteptam ca până la vârsta ei să mai fi văzut ceva penisuri la viața ei, chiar dacă or fi fost ceva mai mici, dar politicos cum sunt de felul meu, i-am răspuns:

— Un penis, doamnă… eu îi spun Dino.

— Dino, a spus ea cu o voce dintr-o dată răgușită și, fără să vrea, a făcut un pas spre mine.

S-a mai apropiat un pas și a întrebat:

— Chestia asta este chiar reală?

Am ridicat din umeri:

— Doamnă, eu zic că da, dar puteți verifica, ba cred că chiar i-ar face plăcere să faceți asta. Puneți mâna și vă convingeți!

Și icoana vie din fața mea s-a apropiat și l-a prins pe Dino în mână, cam așa cum prinde fălcile unei capcane de prins iepuri, iepurele. Fiindcă da, în cele din urmă a pus și cealaltă mână și a început să se joace așa cum făceau mai toate femeile când veneau în contact prima dată cu Dino.

S-a apropiat de mine până când ne-am atins și, cu ochii strălucitori și vocea răgușită, m-a întrebat:

— Deci Cătălin al meu te-a pus să mă testezi? Și mă rog ce ai să-i spui?

Vorbeam și eu cu greutate din cauza masajului pe care i-l făcea lui Dino, dar i-am răspuns în cele din urmă:

— Păi nu pot decât să-i spun adevărul: că sunteți cea mai distinsă, frumoasă și mai ales fidelă femeie pe care am întâlnit-o.

— Așa să-i spui, a zis ea, dar nu îi dădea drumul lui Dino din mână.

A privit în jur cercetătoare, apoi a întrebat:

— Și totuși cum facem, că locul este cam strâmt?

Asta chiar că nu era o problemă pentru Dino și i-am explicat și doamnei asta:

— Este suficient să vă sprijiniți de pervazul geamului și să priviți afară, iar Dino o să rezolve restul.

Așa a făcut, apoi eu i-am ridicat rochia vaporoasă până la brâu, am dat chiloțeii de mătase azurie în jos, iar pe când mă apropiam de final, doamna a observat că logodnicul ei se ridicase de la masa și se apropia de noi cam în același timp cu orgasmul ei, așa că atunci când el a ajuns destul de aproape de clădire l-a strigat:

— Cătălineeee…

— Ce-i? a întrebat logodnicul puțin derutat și a ridicat capul spre ea.

— Te iubeeeeeeeeesc! a strigat din toate puterile Celestina, eliberându-se în felul ăsta de tensiunea acumulată în ea.

— Și eu, și eu, a răspuns logodnicul, dar chiar atunci l-a oprit cineva să îl întrebe ceva, iar noi am avut timp să ne aranjăm și să ne punem hainele în ordine.

Respirația celei mai frumoase doamne din viața mea revenea încetul cu încetul la normal și, privind la Cătălin al ei care încă vorbea afară pe alee, mi-a spus:

— Știu că o să ți se pară ciudat, dar ești primul bărbat care a ejaculat în mine. Și știi de ce?

Am clătinat din cap că nu; amănuntele astea, de obicei, nu prea mă interesau și, de cele mai multe ori, le lăsam pe doamne să se descurce cu ele.

— Sunt cercetătoare în biologie și teza mea de doctorat se ocupă de teoria telegoniei. Ai auzit de ea?

— Nu, doamnă, am spus eu politicos și nu prea interesat de subiect, cuprins de o plăcută moleșeală.

Dar doamna continua neîndurătoare:

— Teoria telegoniei spune că copii unei femei seamănă întotdeauna cu bărbatul care a ejaculat prima dată în ea. Explicații sunt mai multe și anume că spermatozoizii bărbatului influențează într-un fel sau altul ovulele neformate ale femeii, alte explicații fac apel la teoria cuantică și la teleomeri, dar ea funcționează fără îndoială fiindcă toate experiențele făcute până acum pe animale au dat rezultate. Este prima dată când fac această experiență pe oameni.

M-am încruntat și am întrebat trezit brusc din moleșeală:

— Pe oameni? Ce oameni?

— Cum ce oameni? Noi doi, bineînțeles. Păi ce credeai că am făcut noi aici?

Aș fi vrut să-i răspund franc că eu am crezut că ne f*tem, dar la naiba, era o doamnă, așa mi-am îndulcit expresia:

— Eu am crezut că facem s*x!

— Păi da, am făcut și s*x, bineînțeles, dar mi-am zis să îmbinăm plăcutul cu utilul, așa că am făcut și această experiență. Sunt la doar trei zile după menstruație așa că, în mod sigur, nu am rămas însărcinată. Iar peste vreun an, doi o să-i fac și lui Cătălin un copil și peste câțiva ani o să vedem cu cine seamănă copilul: cu el sau cu dumneata.

Am rămas năucit: de multe ori după întâlnirea cu Dino, femeile, mai ales dacă erau măritate, erau cuprinse de regrete tardive și născoceau tot felul de scuze ca să motiveze că mi-au cedat, dar o scuză atât de năucitoare încă nu am mai auzit.

— Ok, doamnă, am spus eu împăciuitor, fiindcă nu voiam să mă contrazic cu o doamnă atât de frumoasă și cu o imaginație atât de bogată.

S-a dus, a descuiat ușa, apoi, înainte e de a ieși, mi-a spus:

— Te rog mâine să îmi aduci niște fotografii din copilăria dumitale. Am să trec pe la ora zece să le iau. Să fie cât mai multe, te rog, fiindcă am să fac copii după ele și pe urmă ți le înapoiezi.

Dusă a fost și pe urmă i-am povesti dovleacului de logodnic cât de frumoasă, deșteaptă și de fidelă era viitoarea lui soție. Acum nici până în ziua de azi nu m-am lămurit dacă frumoasa Celestina îi era fidelă științei sau pur și simplu găsise o minunată găselniță ca să și-o tragă în numele științei.

— Frumos povestit, a spus Gilu dar sper că de data asta nu ai pretenția să te și credem. Asta e chiar prea gogonată.

I-am făcut un semn pe sub masă lui Gilu, așa cum îmi făcuse și el cu câteva zile în urmă, dar mi-a răspuns, uitându-se urât la mine:

— Lasă-mă, mă, copile, în pace, că de data asta chiar a sărit calul.

Eram numai cu vreo trei ani mai mic ca el, dar din „copile” nu mă scotea și totuși, de data asta, mă simțeam eu cel înțelept numai că nu-l puteam lămuri și pe el.

Cu gesturi de jucător de poker, Moș Costache a scos jerpelitura lui de portofel care parcă trecuse prin două războaie și l-a trântit pe masă, de parcă ar fi avut cel puțin o chintă roială în mână.

Apoi a făcut ochii roată și a întrebat:

— Ei, să vedem dacă are vreunul dintre voi cojones să parieze pe sticlele de colecție de acolo pe faptul că tot ce v-am spus este adevărat.

— Și cum ai să demonstrezi asta? am întrebat eu curios.

— Pariază și ai să afli!

M-am uitat la Gilu și acesta mi-a făcut cu ochiul și m-am prins ce vrea să spună: în fond, cine ne putea opri să spunem că probele aduse de Moș Costache nu ne-au convins.

Gilu s-a căutat prin buzunare și a văzut că are destui bani să țină pariul, dar a precizat:

— Dacă nu ne convingi, să știi că plătești sticlele și noi tot le bem până la urmă, indiferent cine le plătește.

— Așa să fie, a spus Moș Costache, apoi a scos o fotografie din portofel și ne-a arătat-o.

În ea se vedea o femeie de o frumusețe extraordinară aplecată în spatele unui băiețel în uniformă și care părea a fi în clasa a întâia, cel mult a doua.

Am privit-o toți lung, apoi Moș Costache ne-a făcut semn să o întoarcem și să citim ce scrie pe spate:

„Domnule Costache, vreau să îți mulțumesc că m-ai ajutat să demonstrez teoria telegoniei și să-mi susțin cu brio teza de doctorat. Copilul îți semănă perfect, deși a fost conceput cu Cătălin la peste trei ani de când am făcut noi doi s*x. Când zic că îți seamănă perfect, mă refer la toate părțile lui, așa că sper să fie la fel de fericit când i-o veni vremea să-și folosească „jucăria” lui, așa cum ești și dumneata cu ea”.

Am întors fotografia pe toate părțile, dar se vede treaba că Gilu nu era prea mulțumit de probă și tocmai se pregătea să mai zică ceva, când îl vedem pe Moș Costache că mai scoate o fotografie din portofel. De data asta, fotografia era îngălbenită de anii care au trecut peste ea și mai întâi ne-a arătat spatele fotografiei, unde se vedeau anul și ștampila unui fotograf care murise de multă vreme probabil.

Dedesubt, imediat sub ștampilă, era scris cu litere de tipar: „CLASA A DOUA B” – ȘCOALA GENERALĂ 23.”

Apoi, Moș Costache a întors fotografia și a pus-o alături de cealaltă. Pe fotografia veche înconjurase cu un marcher pe unul din copii și oricât de răuvoitor ar fi fost cineva, nu se putea să nu recunoască că cei doi băieței, din poza veche și din cea nouă, parcă erau gemeni.

— Ăsta din fotografia veche sunt eu la terminarea clasei a doua, a precizat Moș Costache.

— Să mă ia dracu și pe mine și pe cine o mai paria vreodată cu tine Costache, a spus Gilu și a trântit cu putere banii de masă.

— Mădălina, vino odată cu vinul ăla că mor aici încet de oftică că mi-am pus mințile cu dracul ăsta bătrân.

Fata de la bar a adus cele trei sticle de vin și, în timp ce le desfăcea, ne privea cu milă, apoi, după ce a turnat în pahare, ne-a spus:

— Știu că ar trebui să țin cu patronul barului și să tac din gură și să-i fac vânzare, că doar el mă plătește, dar dați-mi voie să vă dau un sfat: nu mai pariați niciodată cu omul ăsta. De când sunt aici, încă nu a pierdut niciun pariu.

După ce a gustat din vin, Moș Costache a spus:

— Mădălino, tot nu mai este nimeni pe aici, gustă și tu un pahar, că tare este grozav.

— Mai lasă-mă în pace cu gustatul tău, Moș Costache, doar știi că nu face bine la sarcină, a spus Mădălina și a arătat spre pântecele ei. Am trecut deja în luna a cincea și zău că starea asta nu prea se împacă cu vinul.

Am băut câte un pahar, apoi, fiindcă fata tot nu se dădea dusă de lângă noi, Gilu a întrebat-o:

— Dacă tot ne sfătuiești așa de bine, ia spune-ne, tu ai pariat vreodată cu dracul ăsta bătrân?

Mădălina oftă și, în cele din urmă, a spus:

— Am pariat, sigur că am pariat și eram sigură că câștig.

— Și ai pierdut? a întrebat Gilu curios, iar Mădălina a arătat spre pântecele ei umflat și a întrebat:

— Păi nu se vede?

Gilu s-a încruntat a privit urât spre Moș Costache, apoi a întrebat-o pe Mădălina:

— Păi există atâtea metode să scapi de sarcină sau chiar să nu rămâi deloc gravidă, prezervative, pastila de a doua zi și câte și mai câte.

Mădălina a ofta și și-a pus și ea un deget de vin pe care l-a gusta pe îndelete, apoi a spus:

— Domnule Gilu, pariul pe care l-am făcut nu era că fac s*x cu el, ci că dacă pierd pariul o să-i fac un copil.

Ce mai era de spus? Nimic, așa că am băut în tăcere vinul care era, într-adevăr, nemaipomenit, numai că în fiecare din noi, cu fiecare pahar băut, se fixa foarte adânc gândul să nu mai pariem niciodată împotriva lui Moș Costache.

Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Era prea scumpă…

Tu nu vei divorța niciodată…

Salut, sunt o tânără de 41 de ani!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,154 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro