Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Moș Tache

20 February 2018

L-am cunoscut într-o vacanță. Satul de munte unde ajunseserăm mai mult dintr-un capriciu al sorții, decât datorită vreunei planificări riguroase, părea că alunecă de pe coasta în care strămoșii generațiilor de azi înfipseseră temeinic rădăcinile caselor și ale neamului lor. Case mici și „rare precum dinții de cal”, așa cum ne povestea râzând Moș Tache, omul pe care anii păreau că-l ocolesc și nu că dau „de-a dreptul”, ca în cazul nostru, al celorlalți.

De pe prispa casei sale – cocoțată cel mai sus, aproape umăr la umăr cu biserica satului – Moș Tache, tâmplar într-o vreme pe care nimeni dintre cei vii nu își amintește s-o fi trăit, își petrecea acum zilele singur, meșterind din lemn fel de fel de figurine iscusite pe care mai mult le făcea cadou decât le vindea turiștilor rătăciți, la fel ca noi, prin acel meleag de lume rupt de contemporaneitate. Dar cel mai mult îi plăcea lui Moș Tache să frământe și să certe lemnul până când îi extrăgea esența, transformându-l în fluiere pe care puținii copii ai satului le primeau ca daruri de preț și la care tot el îi învăța să cânte. Și-n timpul ăsta le depăna povești uitate, căci nimeni nu apucase să le scrie vreodată, iar el era ultimul care le mai știa, și tare rău i-ar fi părut lui Moș Tache ca acestea să se piardă de tot.

batran

sursă foto: bestphotosworld.com

L-am ascultat și noi într-o seară caldă de vară coaptă, cu gust de fructe plesnite de soare și miros de fum înecăcios. Făcusem un foc de tabără modest și, cu greu, acceptase Moș Tache să-și părăsească prispa casei – tronul de pare care părea că împărățește o lume invizibilă muritorilor, și să vină să ne încânte cu poveștile lui nemaiauzite, să ne cânte la fluier și să se lase ispitit de vinul rubiniu și plăcintele grase pe care gazda noastră le pregătise cu mare drag, mai ales bucuroasă de oaspetele de seamă ce îi călca pentru prima dată pragul gospodăriei.

Iar, noi, în schimb, îi povesteam de prin lumea „de jos”, așa cum numea el, fără urmă de ironie, lumea celor ce trăiesc la oraș, ancorați în realitatea vremurilor. El nu avea televizor, însă mintea sa trează și neobosită tare mult ar fi vrut să prindă din urmă harnicul prezent. Alesesem să nu-l întristăm cu lucrurile amare, inerente vieții în cetate, ci să-i spunem, la rândul nostru, ceea ce pentru el păreau povești fabuloase și greu de crezut. I-am povestit mai mult despre progres, despre ce au inventat omenii să le fie viața mai ușoară. Pe multe le știa și el, desigur, dar tare îi plăcea să le asculte, la nesfârșit. Și cel mai tare îl încântau pe Moș Tache telefoanele mobile, chiar văzuse câteva în sat, la cei mai tineri, dar el nu avusese niciodată așa ceva, iar telefoanele fixe nu existau decât la poștă de unde, rar, primea câte un aviz să se prezinte la data și ora stabilite ca să vorbească cu unicul său nepot de la o rudă mai îndepărtată, nepot aflat de mult pe meleaguri străine.

Așa că, la plecare, am vrut și noi să-i oferim ceva lui Moș Tache, să se bucure și el, măcar pe jumătate cât ne-a bucurat pe noi întâlnirea cu el. I-am dăruit unul dintre acele telefoane pentru seniori gândite anume ca oamenii în vârstă să nu rămână „pe dinafară”, izolați, neconectați… Așa, nu numai că nepotul îl va putea suna oricând dorește fără ca Moș Tache să mai străbată satul până la poștă, dar și noi, la rândul nostru, îl vom mai putea auzi din când în când, până la viitoarea revedere, cu siguranță, nu foarte îndepărtată…



Citiţi şi

Caravana de lectură „c@rte în sate” pentru copiii din Munții Vrancei

Prietena-mea-doamna-general

Nu mai trageți în ei!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,344 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro