Rămânem de multe ori sclavii unor idei, ai unor mentalităţi care ne limitează creativitatea. Mai mult decât atât, ajungem să ne identificăm cu ele. Nimic nou sub soare până la urmă! Însă când ajungem să plătim ani buni tribut, fără să ştim de multe ori, unui zeu absent care se hrăneşte cu visurile noastre şi ne oferă în schimb perenitatea, suntem digeraţi de istorie. Molière a învins acest zeu, chiar dacă procesul nu a fost unul facil şi liniar, cum pare la prima vedere.
Filmul Molière din 2007 înfăţişează o astfel de poveste. Din film reiese clar faptul că scriitorul francez Molière avea un talent aparte pentru comedie, nu pentru tragedie. Astăzi, prin lentilele noastre adaptate modernităţii şi prin cunoaşterea istorică de care beneficiem, acest lucru ni se pare aproape banal, însă în paradigma acelor vremuri, comedia nu reprezenta un lucru cu adevărat serios, demn de a fi luat în seamă de scriitori. Pur şi simplu nu beneficia de niciun capital de nobleţe.
Discuţia lui Molière cu nevasta lui Jourdain relevă exact acest tip de gândire blocat în meandrele epocii. Pentru Molière şi pentru contemporanii săi, tragedia era ceva plin de nobleţe şi măreţie, care pătrundea în adâncul sufletului uman unde se credea că sunt ascunse adevărurile despre natura umană. Pe de altă parte, comedia stârnea râsul şi buna dispoziţie, prin urmare nu putea fi decât ceva josnic, rebarbativ, cu care se delectează doar pătura de jos a populaţiei. Aşadar, comedia trebuia evitată cu orice preţ în acea epocă!
Dialogul dintre cei doi este fascinant:
– Fă comedii care explorează sufletul uman!
– Păi, asemenea comedii nu există…
– Atunci, inventează-le tu!
Nouă, astăzi, ne revine sarcina, ingrată sau nu, de a ne reinventa la fiecare pas, fie că vorbim despre locul de muncă sau despre viaţă în general. Nimeni însă nu ne spune că reinventarea nu este o chestiune superficială de tipul personal rebranding, ci un proces longeviv, adesea teribil de chinuitor, care ne transformă ca oameni, nu doar ne poziţionează în prima linie pe scena unor trenduri evanescente.
Unii omit, cu bună ştiinţă sau nu, să ne amintească de trecut, considerând că este desuet. Prea des ni se spune că „până la urmă, lumea pe care am moştenit-o ne aparţine din oficiu şi trecutul este trecut”.
Totuşi, Molière, ca mulţi alţii, există în ciuda acestor profeţi ai actualităţii. Modernitatea nu abandonează trecutul, doar îl reinventează. Spectacolul Soțul Păcălit al lui Molière este o astfel de poveste!
Mai multe detalii, aici.
Cerasela Iosifescu şi Ion Haiduc – Soțul Păcălit
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
