Astăzi e despre schimbare. Despre felul în care oamenii întâlnesc schimbarea, se confruntă cu ea, o recunosc și o adoptă până la identificarea completă, dar și despre efectele secundare pe care le poate avea în unele cazuri. Despre relații și influența pe care unii indivizi o au asupra partenerilor, despre puterile colosale pe care hazardul le are în existența umană, dar și despre destinul care nu rămâne niciodată îndatorat, indiferent de circumstanțele în care se găsesc oamenii. Despre celebritate și povara ei dulce-amară am mai discutat, așa că ne aflăm în aceeași paradigmă, abordând cazul unui alt star, ajuns de curând în atenția mass-media și a publicului. Jim Carrey, pe numele complet James Eugene Carrey, născut la 17 January 1962 în Newmarket, Ontario, Canada. După tragica întâmplare din septembrie 2015, când iubita lui, Cathriona White, a murit la numai 30 de ani, actorul a trecut prin momente tulburătoare, fiind acuzat întâi de aceasta, apoi de familia ei, de instigare la consum de droguri și prostituție. Ea însăși a lăsat un bilet (datat 8 aprilie 2013, scris pe iPad, cu 2 ani înainte de sinucidere), despre care lucrurile sunt încă neclare, punând pe seama lui Carrey lucruri extrem de grave: „Înainte de a fi cu tine, poate nu am avut mult, dar am avut respect și am fost o persoană fericită. Iubeam viața, eram încrezătoare și mă simțeam bine în pielea mea; eram mândră de toate deciziile pe care le luam, și te-am întâlnit pe tine, care m-ai făcut părtașă la cocaină, prostituție, abuz emoțional și boli (venerice, n.n). Ai făcut lucruri bune pentru mine, dar relația noastră m-a distrus ca persoană. Mi-ai promis că voi fi Jekyll, iar ceea ce am primit a fost postura lui Hyde...”
Sursă foto: https://www.mirror.co.uk
Frumoasa și în același timp vulnerabila artistă irlandeză de make-up, profesionistă în arta machiajului, se pare că și-a luat viața printr-o supradoză de medicamente (analgezice), furnizate de chiar iubitul ei, precizează mirror.co.uk. Curând după aceea, a fost dat în judecată la Tribunalul Superior din Los Angeles de soţul Cathrionei White, Mark Burton, şi de mama ei, Brigid Sweetman, fiind acuzat că „s-a folosit de imensa lui bogăţie şi celebritate pentru a obţine ilegal şi pentru a distribui medicamente prescrise care provoacă dependenţă şi, în acest caz, moarte”.
Sursă foto: https://www.mirror.co.uk
Reacția starului care a făcut din Ace Ventura unul dintre cele mai populare roluri de comedie din istoria cinematografiei americane a surprins dezastrul sufletesc pe care acestă neașteptată întâmplare i l-a produs, iar fotografiile din timpul înmormântării au accentuat veridic suferința.
Sursă foto: https://www.mirror.co.uk
După o relație de trei ani, reproșuri dureroase, pierderea iubitei și suspiciunea de a-i fi cauzat moartea, direct sau indirect – va fi fost deja mult prea mult pentru un bărbat care visa la împlinire: „Scopul meu este să uit durerea vieţii. Să uit de durere, să o sfidez, să o reduc. Şi să râd.” Ceva trebuie că a murit în el, ca să poată învia într-o altă dimensiune spirituală. Declarația lui la moartea Cathrionei, petrecută la câteva zile după despărțirea lor, sună așa:
„Sunt șocat și profund îndurerat de trecerea în neființă a scumpei mele Cathriona. Era cu adevărat o floare blândă și delicată a Irlandei, prea sensibilă pentru lumea asta, pentru care a iubi și a fi iubită era cea mai de preț comoară. Inima mea se îndreaptă spre familie, prieteni și spre toți cei care au iubit-o. Cu toții am fost loviți de un fulger, odată cu dispariția ei. […]… Ar fi ușor pentru mine să mă retrag într-o cameră cu avocatul și să mușamalizez toată chestiunea, dar există unele momente în viață când trebuie să stai drept și să-ți aperi onoarea în fața lumii. Nu voi tolera acestă nedreptate crudă care mi se face nu numai mie, ci și iubitei mele. Problemele lui Cat datau cu mult dinaintea relației noastre, iar sfârșitul ei tragic n-a putut fi controlat de nimeni. Sper că, într-o bună zi, oamenii vor înceta să profite și ne vor lăsa, în sfârșit, în pace…”
La 1 februarie 2018, Jim Carrey a fost achitat în cadrul procesului, după ce o instanţă a stabilit că dovezile aduse împotriva lui sunt false, informează contactmusic.com. În toată această perioadă, actorul a avut frecvente manifestări depresive, dar a căutat să înțeleagă din interior lucrurile grave care l-au marcat: „Frica va juca un rol în viaţa ta, dar tu decizi câtă importanţă îi acorzi. Poţi să îţi petreci o viaţă întreagă imaginându-ţi fantasme, temându-te pentru viitor, dar tot ceea ce va exista vreodată este ceea ce se petrece acum, aici, iar deciziile pe care le luăm în acest moment sunt bazate pe Iubire sau Frică. […] Indiferent cât de reale par toate fricile noastre şi indiferent cât de mult încearcă mintea noastră să îşi impună autenticitatea, adevărul este că frica este doar o iluzie, o iluzie creată de mintea noastră, pe când iubirea este singurul lucru care este cu adevărat real şi este singurul lucru care contează.”
În ultimii ani, Jim Carrey s-a izolat în studioul personal și s-a dedicat total artei, pictând, creînd, scriind proză, exersând orice formă de creativitate care îi putea oferi liniștea de a fi departe de lume, și totodată, atașat de frumusețea ei inefabilă. „Nu există nicio zi în care să nu evadez în pictură sau în sculptură”, spune noul Jim Carrey, artistul care, după ce și-a transformat casa într-un adevărat muzeu, a deschis o expoziție în Las Vegas, sugestiv intitulată „Sunshower” („Ploaie de soare”), mulțumind destinului că „i-a trezit conștiința stării de a fi, acea parte a ei care vrea să oprească timpul și să devină stăpân pe curgerea lui”.
Revelațiile acestea sunt, într-adevăr, adevărate ploi de soare, pentru că aduc liniștea interioară atât de necesară creației. După o piatră de hotar în existența lui, care l-a lăsat pentru o perioadă fără forță și glas, Carrey a găsit puterea să se reinventeze, iar acest lucru i-a intrigat pe mulți din jurul lui, care n-au reușit să treacă, datorită îngustei lor înțelegeri, dincolo de aparența lucrurilor efemere. Îl consideră un ciudat, pentru că nu mai crede în lucrurile perisabile și în accidente banale cu care soarta ne testează, la un moment dat, capacitatea de asimilare a noului. Doar întâmplările „cele mari”, care distrug în om ființa socială, masca pe care o exersăm zilnic, pot face loc adevăratei, autenticei lui persoane, atât de diferită de personajele pe care le joacă pentru a fi înțeles de către ceilalți. Și atunci, oare nu e cel mai greu să purtăm măști, cu conștiința faptului că ele sunt cele care ne împiedică să vedem clar sensul limpede al existenței noastre, menirea și finalitatea traiectoriei noastre existențiale? Oare nu suntem toți varietăți de paiațe care râd mereu, spre a-i ferici pe ceilalți, ca astfel să putem fi lăsați în pace? Oamenii sunt lupi între oameni, spune dictonul latin, iar Jim Carrey a înțeles că adevărata față a universului e cea nevăzută. L-au ajutat lecturile cu tematică mindfulness („Mindfulness înseamnă conştientizarea sau trăirea conştientă a momentului prezent, atunci când există o dorinţă deschisă şi sinceră de a înţelege ce se întâmplă în interiorul tău şi în jurul tău.”, traduce psiholog A. Neagu), cărți de înțelepciune christică sau mistice, cum ar fi Bhagavad Gita, precum și conștientizarea faptului că impulsul creator e miezul de foc al propriei deveniri. „Am fost, pentru mult timp, un căutător, dar am încetat să caut de ceva vreme, a spus Carrey. Simt că mă pot debarasa de ancore, pentru că nu mai plutesc în derivă, ca o barcă, iar ele sunt necesare doar dacă ai una.” „Aveam nevoie de culoare”, spune creatorul uneia dintre cele mai surprinzătoare întruchipări artistice ale lui Iisus Christos, “Jesus Electric” din 2017 (prima din dreapta), pentru că numai astfel își putea converti suferința în înțelegerea propriului sine și a relației cu lumea. Din punct de vedere psihanalitic, limbajul artei este substanța în care limitele ființei umane sunt cuantificabile, și, prin urmare, ușor de controlat. Orice angoasă existențială, materializată în creație, aduce cu sine un număr infinit de interpretări, ceea ce lărgește considerabil senzația libertății și a eternității ființei. Prin artă, prin creație de orice fel, omul iese din contingent și se înscrie pe durata infinită a spiritului și a energiei vitale. „Când creez, indiferent dacă e vorba despre un film, o pictură, o glumă, o melodie sau o sculptură, lumea stă în loc pentru mine. În esența ei, cred că opera de artă oprește fluxul gândirii celui care o privește, anulând temerile și cufundându-i în starea de interpretare, care îi aduce în prezent.”, spune artistul, exprimându-și fără echivoc opțiunea pentru funcția catharctică a artei, desemnând capacitatea ei de a produce „purificarea de pasiuni” a receptorului prin reducerea sensibilă a afectelor și „înălțarea” lui prin emoția estetică.
Sursă foto: tumblr.com
Unul din interviurile recente ale lui Jim Carrey, pentru The Talks, surprinde întocmai procesul transformării actorului, iar replicile lui pot părea, la prima vedere, deconcertante. Priviți apoi picturile și veți înțelege.
Jurnalist: D. Carrey, ați experimentat vreodată o epifanie spirituală?
Jim Carrey: Ei, bine, am trecut printr-o serie de schimbări în ultimii ani și am avut nenumărate realizări – care s-ar putea numi, fără îndoială, revelații. Tot ce face atingere acestei stări, tot ceea ce fac din punct de vedere creativ în momentul de față indică, mai degrabă, o conștientizare a unui vid de identitate, a unei pierderi a sinelui. Ce suntem noi? De ce ne aflăm aici? Iar răspunsul la toate aceste întrebări este, în ceea ce mă privește, de un negativism absolut. Totul se restrânge la un joc al formelor.
J: Ce considerați că a impulsionat aceste „treziri”?
J.C.: Cred că senzația aceea pe care ți-o dă atingerea unui confort material deplin, a avea tot ceea ce și-ar putea dori cineva vreodată și, cu toate acestea, să fii încă nefericit. Însuși faptul că mai poți simți nefericire este un șoc, în condițiile în care ți-ai realizat toate dorințele și chiar mai mult decât atât, dar să te trezești spunând: „Doamne, dar nu despre asta e vorba în viața mea!”. Le-aș dori tuturor să ajungă în acel punct în care să-și vadă împlinite toate visele, ca să înțeleagă despre ce vorbesc.
„A înțelege suferința e calea către salvare, pentru că odată ce îi pătrunzi sensul, vei afla compasiunea, și ea va avea ca efect, inevitabil, eliberarea de sine.”
J: Asta vi s-a întâmplat, de fapt?
J.C.: Da, cu siguranță. Dar nu mi s-a întâmplat mie. Eu nu exist. Dar s-a întâmplat. Iar urmarea a fost că am realizat faptul că nu există individualitate. Există doar energii.
J: Energii?
J.C.: Da, ele sunt adevăratul eu. Suntem într-un permanent dialog, – orice ar fi ele sau cât de rele ar fi. Am trecut prin vremuri destul de grele în ultimii ani și nu doresc nimănui așa ceva, dar, Dumnezeule, viziunea mea asupra vieții și asupra a ceea ce aparține sau nu realității a evoluat considerabil datorită acestor dificultăți. Am dobândit capacitatea de a înțelege suferința, ceea ce este un lucru extrem de important. Ea este adevărata cale către salvarea ființei, pentru că se transformă în compasiune, iar asta aduce cu sine eliberarea. Așa că urmarea acestei revelații a fost o energie puternică, aproape disperată de a mă simți iubit, de a-mi dori să iubesc, să creez și să fiu admirat.
J: Nu vi se pare straniu să rememorați întâmplările dinaintea acestei „iluminări”? E ca și când ar fi altă persoană în locul Dvs. acolo.
J.C.: Văd pe cineva despre care ceilalți s-au gândit că aș fi eu, dar care, de fapt, era preocupat să-și confecționeze măști… Cum să explic mai pe înțeles? Jucându-l pe Andy Kaufmann în „Omul de pe lună”, de exemplu, mi-am dat seama că m-aș putea dizolva cu totul, până la identitate, cu acel personaj. Aș putea trăi în pielea unui personaj, de-a dreptul. A fost o provocare, o șansă. Și când am terminat filmările, am avut nevoie de o lună ca să-mi amintesc cine am fost cu adevărat. „Care sunt credințele mele? Idealurile? Ce îmi place și ce nu?”. Mi-a luat ceva timp și am căzut în depresie, întorcându-mă în realitatea mea anterioară. Schimbarea, însă, avusese loc deja: „Stai puțin, mi-am spus. Dacă al putea să-l uit pe Jim Carrey timp de patru luni, să-l ignor, atunci cine naiba e Jim Carrey?”
J: Și ce ați aflat?
J.C.: Că el nu există. El e, de fapt, idei.
J.: Ce vreți să spuneți cu asta?
J.C.: Dacă vreți să vorbim științific, să-l descompunem până la un grup de tetraedre care se închipuie „ceva”. De fapt, sunt doar idei. Jim Carrey era o idee primită de la părinții lui. Irlandez-scoțian-francez era ideea originii care mi-a fost dată. Echipa de hockey în care am jucat și religia mea și toate lucrurile care îmi compun viața asemeni unui monstru ca Frankenstein, această reprezentare e construită din idei. E ca un avatar. Aceastea sunt lucrurile din care sunt format. Nu ești nici actor, nici avocat. Nimeni nu e avocat. Există avocați, legea se practică, dar nimeni nu este avocat. Nu există, practic, nimeni acolo.
J.: Deci nimic nu e real?
J. C.: Știi, cred că fiecare din noi își joacă rolul cât de bine poate – dar nu, nu cred că e real.
J.: De curând v-ați apucat de pictat. Oare acest lucru a ușurat experiența aceasta a schimbărilor dureroase prin care ați trecut?
J.C.: Da. Pentru mine, asta a însemnat o nouă posibilitate de manifestare a creativității. S-a întâmplat, iar inspirația mi-a venit din câteva drame sentimentale, și pot spune că am avut câteva. Și, în plus, de necesitatea de a exprima ceva instantaneu, fără a aștepta aprobarea cuiva sau un scenariu care să fie perfect. „Am o idee, dar încă nu știu ce va însemna. Am s-o pictez. Am s-o sculptez. Și atunci va vorbi ea pentru mine, într-un an sau mai mult, lămurindu-mă. E un sentiment extraordinar!
R.: Cred că expunerea lucrărilor nu poate fi un lucru atât de rău.
J.C.: Și mai ales în Vegas! (râde) Am ajuns în totală antiteză cu arta, dorindu-mi să fiu în locuri accesibile oamenilor reali. S-ar putea să nu-și permită să cumpere vreun tablou, dar îl pot observa îndeaproape. Sper din tot sufletul să am o galerie a mea, la un moment dat… Deocamdată, vreau însă ca oamenii să realizeze ce înseamnă pentru un artist să se integreze în creația sa, să devină una cu ea. Așa a fost creată Jim & Andy: The Great Beyond. Stăteam de vorbă cu Spike Jonze anul trecut despre oportunitățile mele… ne-am pomenit discutând despre experiența pe care am trăit-o în spatele camerelor, în timpul filmărilor la „Omul de pe lună” și la felul în care am devenit Andy Kaufmann, și astfel s-a născut ideea acestui documentar. Vezi.. Nu eu caut roluri. Ele mă găsesc pe mine, de fapt.
Sursă foto: hokkfabrica.com
J.: Credeți că acel Andy Kaufman în care v-ați transformat în timpul filmului și-a găsit până la urmă fericirea?
J. C.: Cred că era fericit în momentul în care crea. Nimeni nu se poate simți mulțumit doar cu cariera. Cariera e ceva, acolo. Există multe suișuri și coborâșuri, lucrurile care ni se întâmplă sunt temporare, energiile lucrează. E destul de dificil să vorbesc despre sensul existenței mele,dar sunt foarte satisfăcut. În prezent, sentimentul pe care îl am este că găsesc în jurul meu aprecierea, recunoștința și entuziasmul celorlalți față de această transformare a mea. Proiectul s-a desfășurat organic: filmul s-a născut din dorința de a omagia un actor care a fost extraordinar de important, cu toate micile răutăți și caracterul lui jucăuș. Deci pentru celebrarea acelei energii, răzvrătiri, anarhii, practic… Și există într-adevăr o satisfacție, dar nu mă reprezintă, nefiind a mea. Ea există pur și simplu.
În loc de concluzie: „Ne temem prea mult şi iubim prea puţin. Am devenit atât de ataşaţi şi de identificaţi cu fricile noastre, încât am uitat cum este iubirea adevărată.” (Jim Carrey)
Traducere și adaptare: Andra Tischer
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
