Ai intrat în mare și în mine, atunci, ca și când. Ai fost de când lumea și pământul acolo. Ca și cum ți se cuvenea dintotdeauna. Ca și cum era totul al tău și-ți aparținea pe vecie. Ai rămas acolo, în mine, în creier, în suflet, deși ai plecat demult. Sinele meu a luat forma ta și nu mai știe fără tine, nimic. Nici cum era înainte, nici cum să fie după.
Ne-am privit mult, unul pe altul. Nu mă mai săturam să te privesc. Rememoram toate cuvintele nerostite la timp care, poate, ne-ar fi ținut împreună. Te priveam, te sorbeam, te absorbeam și îți înrămam chipul într-o fotografie ce se va developa doar în suflet și niciodată pe hârtie! Am capturat clipa în capul meu și am încercat s-o prelungesc către infinit. Am luat secundele din timp și le-am ținut în loc cât am putut de mult. Am fost acolo, prezentă, și le-am trăit intens, pe fiecare, așa cum nu am fost și nu am făcut-o niciodată, în viața mea. Dar timpul nu ne-a fost niciodată prieten. Întotdeauna s-a grăbit… ne-a grăbit! Și nici de data asta nu a făcut vreo excepție.
Așa că timpul ăsta nesuferit ne-a luat noaptea și și-a vărsat zorile fierbinți în marea noastră. A trezit soarele, iar soarele a căscat o pleoapă leneșă care a înghițit pe vecie noaptea noastră. Ne anunța un răsărit minunat și perfect împreună. Un nou început… pentru alții, poate. Pentru noi se sfârșea. Răsăritul… primul și ultimul împreună. M-aș fi lipsit de el. Aș fi preferat o noapte polară, să te am cât mai mult lângă mine.
Ce mă fac eu cu tine, impregnat, conținut, topit, tot în mine? Ce mă fac eu cu tine, și totuși fără tine?
Stăteam lungită, aproape de el și cu gândurile departe. La tine. La marea noastră. Dacă închideam ochii, simțeam briza sărată pe buze. Valurile calde conținându-ne.
Dă să mă sărute. M-am scuturat toată, ca de un fior, „ahhh,nuuuu!!! Nu-l atinge!!”
A râs distrat, apăsând cuvintele: „pe cine să nu-l ating? Pe sân?”
I-am zâmbit absent și i-am răspuns „da”, continuând mental „Nu-i atinge sărutul, nu mi-l șterge încă! Ce mă fac fără el?”
Mă agăț de o speranță anemică, precum un puf de păpădie și mă fac mică, mică, să mă poată purta în zbor peste abisul dintre noi, peste timp și spațiu, înapoi, pe plajă, în mare, în brațele tale. Ce bine era să fi rămas acolo! Împletiți cu marea.
Guest post by Mihaela Balaban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
În continuare te iubesc, în continuare respir cu gândul la tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
