Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Nu mă îndrăgostesc, nu, nu…”

3 February 2020

„Pleacă, Anco, știi bine că el pleacă. Peste o săptămână, nu mai mult… ai auzit, Ancoo? O săptămână! Ce naiba faci aici? Chiar vrei să te distrugi? Din nou? Anco, Anco…”

Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jurul meu și-mi repetam, ca o mantră, că în numai o săptămână, bărbatul cunoscut întâmplător în casa unor prieteni și care, în ultimele zile, reușise să-mi arate un altfel de lume, o altfel de posibilă iubire și o altă Anca, urma să plece în străinătate pentru un proiect ce avea să dureze doi ani sau poate chiar trei sau patru…

Da, știusem de la început că urma să plece, dar îmi plăcuse nespus de mult să-l ascult, să mă învelesc cu privirea lui și să uit de orice altceva. „Nu mă îndrăgostesc, nu, nu…” îmi spuneam doar ca să nu mi se pară că nu aș fi fost conștientă de situația reală, așa cum era ea, mai mult tristă decât frumoasă.

©Rogier Houwen

Pornisem pe jos, tocmai în capătul celălalt de oraș, acolo unde aveam întâlnire. Speram ca drumul lung, oboseala și ocazia de a fi doar cu mine îmi vor oferi, până la destinație, o soluție. De parcă ar fii existat una în afară de aceea de a-mi muta – și asta cât mai repede – gândurile de la el. Dar vezi tu, fix asta nu se putea… Nu se mai putea. Și pe când simțeam că mai am câțiva pași și, de după colț, îmi va ieși în cale cafeneaua ce îmi va deschide larg ușa și mă va înhăța înăuntru, mă va trânti pe-un scaun și mă va țintui pe el în așteptarea lui, decizia fusese luată.

„Cea mai proastă decizie, Anco…”

***

Nu am putut să-l conduc la aeroport. Nu l-am lăsat să-mi facă nicio promisiune. I-am interzis să-mi scrie, să mă sune sau să-i treacă prin cap să mă invite un weekend „după ce se instalează”. Toate acestea și multe altele similare mi se păreau noi spini în cununa pe care singură, de bună voie și cu o plăcere aproape sadică, mi-o îndesasem pe cap.

„O să treacă, Anco, o să treacă… eu te-am avertizat, dar…”

– Niciun „dar”, îmi răspundeam înciudată, câteodată cu voce tare, că lumea din jurul meu făcea o clipă pauză de la rutină, doar ca să ridice mirată capul către fata palidă, cu ochi roșii și obraji uscați ce se trezise vorbind singură.

La nici jumătate de an, mă târam tot mai greu prin viață. Venise și iarna, anotimpul ce mă trimite oricum într-o amorțire sufletească grea. Cu atât mai mult acum…

„Și… a trecut, Anco?” îmi mai spuneam cu ultima fărâmă de autoironie, stoarsă din te miri ce cotlon al minții. Strângeam din dinți și nu-mi mai răspundeam. Nici tare și nici măcar în gând…

– Anca!

Am tresărit. Vocea colorată de la telefon era exuberantă, plină de viață și astfel, în puternic contrast cu iarna din viața mea.

– Ce-i cu tine? Nu mai dai niciun semn, nu mai dai nicio veste! Cumva, hibernezi? Hai sâmbătă pe la noi! Să știi că nu accept niciun refuz! Dacă nu apari, vin și te iau de acasă!

Nu numai că nu aveam chef să merg nicăieri, nu numai că nu aveam chef de nimeni, dar dacă stau să mă gândesc bine, în casa ei îl cunoscusem pe el și, în procesul meu de uitare ce bătea pasul pe loc de atâtea luni, să retrăiesc mental seara când ne-am cunoscut era fix ce-mi lipsea.

– Vin după tine, auzi? Ba nu, venim cu toții!! Cu alte cuvinte, fă bine, drăguță domniță, și prezintă-te!

Era în stare, așa că, în dorul lelii, nemachiată, cu pielea deja chinuită de lacrimi și de frigul de afară, m-am urnit în silă.

„Fac act de prezență, beau ceva, chem un taxi și dispar”, îmi făcusem eu planul.

Ah, planurile! Da, da, motivul pentru care Dumnezeu râde de noi.

Când am intrat, petrecerea era în toi. Am salutat gazdele și am dat să mă pierd, anonimă, printre invitați. Nu avem chef de conversații, de socializare, de glume, de nimic…

– Hei, unde vrei să dispari?

Prietena mea mă trage de mânecă și, cu aceeași voce ghidușă, îmi șoptește conspirativ:

– Am o surpriză pentru tine!

– Nu… nu, te rog… apuc să-i răspund îmbufnată și apoi tac, căci shot-ul de adrenalină primit drept în inimă îmi răpește aerul și stabilitatea genunchilor.

Lângă ea, ieșit din pământ, apăruse… el! Nu-mi venea să cred! Când a venit? Nu am știut nimic… nu mi-a spus nimic! Instantaneu, conștientizez că sunt nemachiată și, discret, îmi frământ mâinile. Simt pielea lor aspră, rugoasă, cum îmi zgârie podul palmelor… El întinde mână și eu… ezit. Mi-e rușine să mă simtă așa, neîngrijită, abandonată, uscată nu numai pe dinăuntru…

– Hei, ce-ai rămas așa?

Și prietena mea mă împinge ușor spre brațele lui deschise după care, în sfârșit, ne lasă singuri.

***

Venise ca să stea. Așa aș putea rezuma tot ce a urmat și, de fapt, tot ce a contat. Nu a înțeles, pe loc, de ce m-am tot ferit de el, de ce nu-l lăsam să-mi mângâie mâinile sau obrajii. Mi-a fost atunci rușine cât pentru o viață întreagă. Mi-a fost rușine că mă neglijasem, că mă abandonasem și mi-am dat seama că, indiferent de cine vine și pleacă din viața mea, eu sunt singura care trebuie să rămână permanent. Mi-am dat seama că nu pentru alții sau de dragul altora ar trebui să-mi dau atenție, ci doar pentru mine și de dragul meu.

„Anco, Anco…” vocea interioară mă dojenea iar, doar că de data asta, am avut, în sfârșit, cea mai bună replică:

– Nicio Anco. Uite aici: zâmbet, primăvară în gânduri și Farmec pe piele:

Spray emolient reparator

Cremă de corp pentru piele uscată

Cremă emolientă superhidratantă



Citiţi şi

O subtilă geografie amoroasă

7 lucruri pe care le-am învăţat de la câinele meu

Până când iubirea se va sfârși

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro