Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu mai pot fără tine. Plec

27 May 2018

„Rănile inimii mele sunt ca și ale trupului meu, nu se vor vindeca niciodată pe deplin. Bărbatul pe care niciodată n-am încetat să-l iubesc e fericit, iar asta e pentru mine singurul lucru care contează. N-am trăit alături decât o mică parte din timpul nostru. Ne rămâne eternitatea.” 

Geneviève Duboscq

Din ce stele am căzut noi aici, unul lângă altul? Suntem străini cu familiaritate in gesturi și priviri. Te simt când nu ești lângă mine și îmi tresare inima când ți-e dor.

Se pierde clipa, rătăcind printre imperfecțiuni și ne pierdem pe noi.

Stăm spate în spate. Focul care arde inima, ca mai apoi din cenușă să renască o iubire imposibil de atins, îmi usucă lacrimi ascunse. Tu. Ești înconjurat de întuneric. Luna ți-a transformat inima în gheață și nu mă mai simți. Ești îndrăgostit de stele și de strălucirea care-ți aprinde scânteia în suflet. Cât de bine să-ți fie ție, când nu simți singurătatea, doar atingeri ale lunii.

O văd cum te privește pe tine și mă doare că eu nu mai pot să te ating din priviri.

Deși mă mistuie focul, sufletul ți-e un sloi de gheață și nu-l pot distruge. Nu cred că voi mai rezista mult.  Gheața îmi va stinge sufletul și mă va omorî. Sufletul meu e iubire și eu fără iubire nu pot să trăiesc.

Voi deveni parte din tine, din frigul tău și înstrăinările tale și voi muri și ca mai apoi să te iubesc și în afara vieții. Până la moarte și dincolo de ea.

Am pierdut urma timpului, l-am lăsat să ne transforme inimile, îmbătându-ne cu iluzia eternității ca în următoarea clipă să devenim pulberi de suferință. Am pierdut tot, tocmai atunci când credeam că nimic nu se va mai schimba.

Ne-am trezit zguduiți de realitatea greu de suportat, singuri, lipsiți de iubirea noastră. Un imposibil.

Într-o clipă, raiul nostru s-a transformat in iad și ne-am uitat sufletele printre ruine.

Te întreb pe tine, iubit cu ochi de astru, din ce pulbere de stele ne-am desprins și am căzut străini, iubindu-ne mai mult în vis decât în viață?

De ce nu poate focul care m-a cuprins să îți dezghețe uitarea cu care privești spre mine?

Ce destin tragic să ne fi fost scris încât să ne iubim in anotimpuri calde și să ne lăsăm îmbrățișați de brațele reci ale singurătății în momentele în care se face toamnă?

Iubirea noastră a fost încă de la început umbra unui mister. S-a consumat în tăcere, ferită de restul lumii… doar tu și eu…

Serile ploioase și întunecate erau luminate doar de scânteia din privirile noastre … și focul din inima noastră ținea aprinsă speranța împlinirii în doi. Diminețile geroase de iarnă ne găseau mai mereu îmbrățișați… căldura noastră a dezghețat infinita întindere de gheață…

Pustietatea în care ne-am refugiat, singuri, fără vreo urmă de regret după banalitatea din care am evadat, s-a transformat în scurt timp, în apă … și flacăra inimii a fost stinsă treptat, lăsând în urma doar scrum.. și mult fum.. Atât de mult, încât te-am pierdut…

Te simțeam și nu puteam să te ating… Îți auzeam respirația și … îți simțeam parfumul, dar era prea puternic mirosul de  fum… poate mă înșelam… Te strigam, dar nu îmi auzeam nici eu glasul.. și așa te-am pierdut definitiv.

Te întreb, iubitule… Ai privit vreodată o plecare? Una din aceea care te îneacă, fără leac, în lacrimi? Una mai tristă decât anumite seri de toamnă la vremea înserării? Plecarea care îți sfâșie inima în bucăți și care te lasă fără suflare?

Așa a fost și plecarea ta, care a lăsat în urmă doar lacrimi și multă durere…

Mă întrebi, de ce mi-e dor de tine, de cel care mi-a incendiat sufletul și m-a lăsat cu inima sfâşiată să suport chinurile singurătății…

Iubitule, mi-e dor… mi-e dor de tine pentru că încă nu am găsit puterea  să iubesc din nou. Pentru că încă nu s-a aşternut praful peste amintirile noastre, peste clipele de fericire deplină, devenită atât de imposibilă acum, pe care abia le-am aşezat într-un colţ de suflet, ca să le uit acolo. Să nu mai privesc niciodată spre ele.

În sfârșitul nostru continuu, te aștept să te întorci și încerc să rezist, să nu-mi pierd inima. Flacăra se stinge treptat din cauza indiferenței tale și revine plină de dorință la o atingere fugară.

Te-am ales să-mi fi stea și să-mi luminezi întregul meu univers, m-am uitat la tine și mi-am dorit să mă iubești toată viața. Apoi, te-am pierdut. Ai fost Steaua care a căzut să-mi îndeplinească dorința. Mi-ai jurat iubire ta, fără să știu că urma să o trăiesc în absența ta.

Se scurg clipe în tăcere și inima mi-e din ce în ce mai slabă, luptându-se cu dor și amintiri. Ah. Simt durerea.

E momentul acela din noapte…  Sting lumina și mă las cuprinsă de întuneric.

Mă învăluie în misterele lui ca într-o capcană din care nu pot evada și face din sufletul meu o taină.

Pun capul ușor pe pernă și îmi închid ochii. Sunt plini de lacrimi. Sunt obișnuită deja. Oftez și simt cum mă distrug în sute de bucăți. Mi-e dor de mare și mă îngrop în nisipul deșertăciunii din jurul meu. Îl caut cu disperare în umbra nopții pe cel care a plecat și nu se va mai întoarce vreodată. Plâng amintirea clipelor de fericire.

Mi-aș dori să îl mai am doar o clipă lângă mine, să mă pierd pe mine în el. Să devenim întreg pentru a nu mai suporta despărțirea de cel fără de care lumea mea a rămas un întuneric sinistru. Aud pași și văd umbre… și pe el îl simt plecând. Nu va mai rămâne speranță în sufletul meu. Îl simt cum se desprinde de trup și vrea să evadeze. Mă zbat și urlu tăcerea cuvintelor și spaimele îmi înfioară corpul. Mi-e frig și nu e nimeni să-mi acopere inima în focul vindecării. Mă tem. În urmă nu a mai rămas nimic. Doar cenușă, praf și amintiri.

Te scriu in cuvintele tainice ale nopții. Înșir cuvinte fără rost pe foi îngălbenite de timp… privesc pe fereastră și îmi imaginez că vii. Dorința mi-a mistuit gândirea, încât te zăresc.

Între noi, o eternitate. Te strig, șoptindu-ți chemarea plină de dorință. Ești artă.

beautiful-lady-woman-awesome-thinking

Mi-e dor. Te scriu cu gândul că va dispărea iubirea noastră odată cu mărturisirile mele… dar parcă ele te aduc tot mai aproape, din ce în ce mai des, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Scriu ca să te uit și totuși ești mai prezent cu fiecare cuvânt.

Fiecare amintire a noastră e scrisă cu lacrimi șiroaie pe obrajii reci.. așezată în colțul în care m-am ascuns în ziua în care ai plecat… Toate gândurile îmi sunt la tine… lacrimile au gust a tine… Orice lucru ating îmi amintește de tine.

Parfumul tău încă mai face sufletul meu să tresară. Mă sperie gândul ca aş fi căzut într un somn adânc și tu ești lângă mine și mă uit disperată în jur… Văd oameni… Totul e cât se poate de real. Mi-e frig, dar totuși simt cum curg apele pe mine.

Gândul că bărbatul pe care niciodată n-am încetat să-l iubesc e fericit e pentru mine singurul lucru care mă ajută să trăiesc. N-am trăit alături decât o mică parte din timpul nostru, în care am fost cu adevărat împliniți, doar noi doi… Mai am o speranță, speranța care arde în sufletul meu… Aceea că nouă ne rămâne eternitatea, în care ne vom regăsi și nu ne vom mai pierde niciodată…

Acum stau singură. E frig și plouă mărunt… E toamnă iar. Un dor nebun mă apasă și plâng. Nu vreau să mă uiţi..  Nu vreau să te prefaci că nu am trait toate astea. Aş vrea să simt că mi-am trait toate clipele, aş vrea să simt că aş putea muri fără regrete. Jură-mi că nu vei uita amintirea şi iubirea mea niciodată… Apoi, poţi să îmi tai aripile ce m-au adus la tine… Poți să mă ucizi pe mine, pentru că inima mea a murit din clipa în care ai ales-o pe ea…

Nu mai pot fără tine. Plec.

Guest post by Larisa Tomescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubitul meu din vârf de munte

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

Când viață îți dă lămâi, nu face limonadă!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,669 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro