Nu spune ce gândești! Păi, mă întreba pe mine mama la ce mă gândeam când stăteam și visam cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți? Nici pomeneală! Aveam grijă în schimb să fac tot timpul ceva, să nu tai frunză la câini, să nu frec menta, că timpul trece și trece viața pe lângă mine degeaba!
În plus, oamenii care făceau tot timpul ceva erau oamenii maturi, inteligenți, serioși și importanți! Contau!
Păi, știți că erau zile când mă simțeam rău, rău de tot, dacă stăteam degeaba. Mi-a luat ceva până am învățat să nu-mi mai fac de lucru când n-am de lucru!
Nu spuneam nimănui ce gândeam sau la ce mă gândeam. Dacă gândurile erau negative, nici atât! Poate dacă îmi trecea prin cap o nebunie, abia atunci cu inocența caracteristică, îndrăzneam să deschid gura. Dar spuneam o jumătate din adevăr, restul era mister. Uitam subit, dacă expresia adultului din fața mea îmi transmitea ostilitate.
Nu spune ce faci! Și mai ales nu spune cum faci! Păi dacă reușeam chiar și să-mi termin lecțiile mai repede sau să îmi învăț poezia în 10 minute pentru mine era “ceva”. Dar ai mei nu se întrebau cum și în ce fel. La un moment dat voiam să ies la joacă cu copiii. Și ei mă întrebau: “Păi, ce, ai terminat de învățat?” Răspundeam afirmativ, însă nu dădeam detalii. Ziceam mândră: ”Magie, frate!”
Auzisem prin casă că n-ai voie să povestești detalii despre familie, despre prieteni, despre ce faci. Nici bune, nici rele. Ideea era că trebuia să păstrez totul pentru mine. Șșș…, mai încet! că ne aud vecinii” îl auzeam pe tata. Nici muzica nu era prea tare, nici dacă râdeam n-aveam voie să râdem prea tare. Și mamei îi plăcea să cânte și avea o voce frumoasă. Casa se umplea de bucurie când ea găsea răgaz să ne cânte ceva … “Doi ochi negri eu am iubit…”
Observ că oamenii au păstrat și acum acest obicei de a nu spune despre și mai ales cum fac lucrurile bune. Dacă ție îți iese mai bine plăcinta cu mere, de ce să nu-mi spui și mie cum o faci tu? Păi, ce, îți iau plăcinta? Doar o să mă bucur și eu de un foietaj mai fraged.
Frica din comunism, frica de a fi prins și judecat și pentru simplul fapt că respiri și pentru simplu fapt că gândești și pentru o simplă plăcintă…a migrat azi în ziele noastre sub o altă formă. Acum e frica de a nu fi suficient de bun, frica de competiție, frica că dai ceva de la tine și ție nu îți mai ajunge…etc.
N–am trăit prea mulți ani în comunism, dar aia câțiva m-au durut. Că, ce să vezi, Revoluția din 1989 l-a îndepărtat pe Tovarășu’ de la putere, însă reminiscențele regimului ne-au impactat pe termen lung.
Nu spune ce simți! Când eram eu copil, nu m-a întrebat nimeni, niciodată ce și cum simt. Și dacă m-ar fi întrebat, oricum nu știam să-i răspund. În situații dificile răspundeam la întrebări descriind acțiunile pe care le făceam și atât. Nici nu știam să numesc emoțiile. Nu cunoșteam cuvintele și sensul lor. Acasă, ai mei erau centrați pe supraviețuire. Nu știu dacă pot spune că ei au trăit la maximum viața lor. Nu pot spune că și-au atins maximul de potențial, că au devenit de-a lungul vieții cea mai bună versiune a lor.
Azi ne mirăm noi, cei din generația 40+, de ce nu îndrăznim să spunem ce simțim.
Nu ni s-a permis să ne exprimăm emoțiile în copilărie. Nu ni s-a permis în primul rând să ne exprimăm emoțiile negative. “ce motiv ai să te plângi!”, “ce motiv ai să fii trist?”, “termină cu prostiile astea!”, “să nu te aud că plângi!”, “lasă că îți dau eu o mamă de bătaie, ca să ai de ce plânge!” Ai noștri părinți erau centrați pe supraviețuire. Atât erau și ei atunci, atât au știut, atât au putut.
Ne-au învățat că trebuie să mergem mai departe. Ne-au învățat fără voie să ne ignorăm dezamăgirea, tristețea, furia, vina, însă toate emoțiile astea negative au rămas în noi. Și nici măcar acum nu îndrăznim să le scoatem!
Suntem o generație de sacrificiu, însă copiii noștri par să fie din alt aluat. Au evoluat, au crescut frumos. Ceea ce nouă ne-a lipsit ei au de prisos. Ne-am dus într-o altă extremă. Ei sunt atât de emoționali, atât de sensibili, atât de atenți la sentimente. Foarte atenți la sentimentele lor și mai puțin atenți la cum sunt ceilalți. Găsesc mai puțină empatie la generația Z. Poate mă înșel, sper să mă înșel. Poate n-am cunoscut suficient de mulți tineri de 20 de ani.
Comunismul ne-a învățat să ne mulțumim cu puțin. Democrația ne-a învățat că niciodată nu avem suficient.
Sper că într-o zi balanța să se echilibreze. Sper că într-o zi să ne amintim că există o cale de mijloc. Poate ne vom aminti că ne-am putea bucura de lucrurile simple și că interacțiunea umană, relațiile sociale sunt mai valoroase decât valoarea unui cont bancar.
Atunci poate vom înțelege diferența între omul cu bani și omul bogat.
Guest post by Florentina Dumitru
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
