Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Nu ţi-e ruşine, nesimţitule şi sărăntocule ce eşti?”

27 October 2018

Nicoleta BeraruFănică era în anul doi la o şcoală profesională din oraş, când o cunoscu pe Carmen. Băiatului i se păru că fată mai frumoasă nu văzuse până atunci în viaţa lui. Carmen, de aceeaşi vârstă cu el, venea în fiecare an în vacanţă la bunică-sa şi locuia în oraşul în care Fănică făcea şcoala. Era blondă şi subţire ca un înger poznaş, cu păr lung, prins într-o coadă în creştetul capului care-i dădea o alură atletică. Înăltuţă, purta fuste plisate, scurtuţe, ca ale jucătoarelor de tenis, de sub care două picioare lungi, subţiri şi albe se iţeaua neastâmpărate. Era răsfăţată şi pisicoasă, unica fată a părinţilor ei, strămutaţi în târg. Pentru fata de la oraş, fu o bagatelă să-l prindă pe ţărănuş în mrejele ei, oricât de bun cunoscător ar fi fost acesta în lucrurile femeieşti. La început, Fănică o privea cu oarecare teamă, de la distanţă, urmărit de mania eşecului, el, căruia i se dusese vestea de cocoş ce era! O urmărea de după gard, când trecea mişcându-se lasciv pe uliţa satului – o nimfă luminoasă – însoţită de bunică-sa, care n-o scăpa defel din ochi. Carmen era gingaşă pe lângă fetele din sat cu care Fănică era obişnuit. Mâţâiala şi răsfăţul ei, care distonau cu gesturile prea pline de francheţe ale tinerelor sătence, îl fascinau pe băiat. Trebui să-şi adune tot curajul ca s-o invitela discotecă, când se întâlniră în curtea bisericii, de Înviere. I se pusese un nod în gât şi se surpinse chiţcăind ca un şoarece, în timp ce inima îi făcea tumbe în piept. Când, în sfârşit, după tărăgănări studiate, obţinu acordul fetei, avu impresia că trăsese lozul cel mare. Ielele mamă-sii îi aranjau apele. Primul dans fu înnebunitor, căci Fănică nu strânsese niciodată în braţe o fată aşa de mlădioasă, cu un miros atât de frumos, de iasomie. O atingere a lui Carmen făcea cât toate îmbrăţisările fetelor din sat. Carmen îi lua minţile doar când îşi mişca mânuţa albă şi subţire pe umărul lui, doar când se apropia încă un milimetru de el, doar când îi gângurea dulce că vrea să iasă puţin afară. Când îl sărută prima dată – şi nu dură prea mult până acolo – după un copac din curtea discotecii, i se păru că luna îi zâmbea complice, iar stelele străluceau doar pentru ei, ca nişte bănuţi noi din aur şi argint. Toată experienţa lui Fănică nu mai făcea nici cât o ceapă degerată şi, în mâinile lui Carmen, deveni o bucată de plastilină din care puteai face oi, boi sau clovni.

Lui Carmen, care ştia ea bine ce face, îi plăcu docilitatea săteanului, care sub atingerea ei devenea o jucărioară, simplitatea şi neşlefuiala caracterului său zgrunţuros. Îi plăcea cum o apuca zdravăn de mijloc şi o săruta cu nesaţ. Se aprindea ca un rug de surcele uscate, când mâinile lui aspre îi căutau bumbii sânilor pe sub bluză şi când gura sa o căuta peste tot, sorbind-o cu nesaţ.

cuplu umbre

Le-au trebuit aproape vreo doi ani de întâlniri ascunse, în nopţi luminate doar de căndeluţele firmamentului, pe la colţuri de primărie sau de dispensar, ca cei doi să se înveţe pe de rost, atât de bine, încât fiecare milimetru din corpul unuia era ca o prelungire a celuilalt. Trupurile lor tinere se iubeau, se-mpreunau, se continuau ca începutul şi sfârşitul, ca Alfa şi Omega, în timp ce sufletele abia puteau să le urmărească dialogul, prinse cum erau în certuri şi împăcări repetate, despărţiri şi reconcilieri. O duseră aşa, din ceartă-n ceartă, din gelozie-n gelozie, din împăcare-n împăcare, dintr-o împreunare în alta, anotimp după anotimp, vacanţă după vacanţă. Vreo doi ani în care şi Carmen şi Fănică voiseră să-şi dovedească puterea de seducţie unul asupra celuilalt şi a amândurora asupra altor fete şi băieţi. Dar, de fiecare dată, după vreo escapadă amoroasă în afara cuibului lor, se căutau, se regăseau, se bucurau, se-mpreunau şi se legau ca-ntr-un joc al drăgaicelor.

Pe la douăzeci de ani, s-au hotărât că venise timpul să se liniştească şi să-şi fie credincioşi, dacă unul de altul nu se puteau desprinde. Aşa se face că, împotriva voinţei mamei lui Carmen – că de tat-su nu se mai ştia nimic, plecat în lume fiind cu o altă femeie – cei doi îşi puseră pirostriile într-o zi blândă de toamnă cu şcolari şi must, cu frunze gălbejite de viţă-de-vie, printre care rubiniul strugurilor se lăfăia leneş şi gras sub un soare unchieş şi tandru, cu muci şi zgârci, cu gloduri şi drumuri şiroind de pâraie de pişat de vacă şi miros de fân rânced şi tot atâta lehamite, singurătate şi declin. Aglaia le fu tinerilor alături de la început şi-şi încurajă feciorul să nu renunţe la orăşeancă, convinsă cum era că ielele îşi vor ţine cuvântul şi că, deşi Carmen nu se trăgea din bogătaşi, macar un loc de cucoană de oraş îi putea garanta.

Vreun an, porumbeii s-au iubit înflăcărat, căci amintirea pirostriilor era încă verde. Nu trecu însă bine anul, că aducerea-aminte începu a se roade şi monotonia traiului în doi, în care obişnuinţele se încălecau unele pe altele, începu să usuce înfocata dragoste a tinerilor. Şi Carmen începu a-l bâzâi pe Fănică ba că nu iese destul în oraş cu ea, ba că iese prea mult şi că nu-şi mai poate vedea prietenele, ba că rochiile i s-au învechit şi că nu are destui bani să-şi cumpere pantofi, ba că Fănică nu caută un job mai bine plătit… La început, Fănică tăcea şi-nghiţea, mai ales că stăteau în casa soacrei lui. Reproşurile şi tânguielile lui Carmen îi păreau atât de mofturoase, încât, el, ţăran învăţat cu viaţa rugoasă din sat, nu îndrăznea s-o contrazică, gândindu-se că aşa o fi la oraş şi că nevastă-sa o fi având dreptate de era atât de aprigă în cântări. Lui Carmen, Fănică nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt şi-o venera ca pe-o Madonă, până când, văzând că femeia-l cam dă la o parte când venea vorba de propriile plăceri şi interese, se cam sătură. Mersul la cumpărături se rări, făcutul curăţeniei, ba chiar şi al mâncării, când erau doar ei doi acasă, se împuţină. Şi-ncepu să-i caute defecte: Carmen nu mai era îngerul blond care-i furase inima şi minţile, ci o gloabă blondă şi cam costelivă şi, mă-sa, balabusta asta, care nu mai încape pe uşă de mare ce e şi care toată ziulica stă la cafele şi bârfe cu vecinele, cât oi mai putea s-o suport? Şi-atunci, ocara lui Carmen cădea pe el ca grindina: să-ţi cauţi un loc de muncă, că doar n-o să ne ţină mama? Da’ ce ne ţine mă-ta, mă rog? Te-ai pomeni că scoate bani din ghicitul în cafele şi din împânzitul vorbei în sat? Nu ţi-e ruşine, nesimţitule şi sărăntocule ce eşti? Că te-am adus aici doar cu cămaşa de pe tine!? Te trezeşti în bălegarul din hârtoapele tale? Şi cin’ te ţine pe tine şi pe mă-ta? Că staţi pe banii mei amândouă, putorilor! Animalule, să-ţi iei traista şi s-o tai la mă-ta, ţăranca aia nespălată! Ia să nu te iei tu, răpciugă, de mămica! Te-o fătat mă-ta la oraş? Nu tot de la curu’ Joianei veniţi şi voi, sclifositelor? V-aţi lăsat opincile la barieră şi vă daţi orăşence, corciturilor ce sunteţi? Hai sictir! Dumnezeii tăi şi-ai mă-tii cu sictiru’ tău cu tot, ţoapă spălăcită ce eşti! Şi tot alaiul de sfinţi şi îngeri, ignoraţi în distracţia aceasta de Superior, se îmbulzea la gurile guguştiucilor prefăcuţi treptat în nişte maimuţe incapabile de monogamie, care se scuipau, se-mpingeau şi se păruiau, de-ai fi zis că nu erau ei ăia de nu putuseră respira unul fără altul. Şi, cu cât trecea timpul, cu atât certurile se înteţeau şi-şi pierdeau opreliştile. Scurtele răgazuri dintre sfezi şi balamucuri, la care soacra lui Fănică asista cu ochii ieşiţi din cap, cu răsuflarea tăiată, cu mâinile-n şold, ca o precupeaţă uluită, trăsnită de-o veste rea, fără însă a îndrăzni a scoate vreo vorbuliţă de frică să nu se aleagă şi ea cu vreo scatoalcă, se răreau pe zi ce trecea.

După vreo două veri de măritiş, Carmen fu de părere că nu se merită să arunce mărgăritare la porci şi că i se cuvine cel puţin un măgar. Şi nu trecu mult timp şi măgarul i se prezentă la uşă sub forma unui orăşean care, mamă, e domn; mă duce la cofetărie şi mă iubeşte cu-adevărat, ca-n filme, nu ca bădăranul de Fănică!

Iubirea lor, a lui Carmen şi-a lui Fănică, începută cu focuri de artificii, se sfârşi tot la fel, într-o piromanie din care amândoi se aleseră cu aripile pârlite, cu ochi vineţi, coaste stâlcite şi pârjolul definitiv al firului roşu ce le legase inimile. Cu sufletul în bandaje, visele zdrobite, o bocceluţă cu haine pe umăr şi coada-ntre picioare, se aşeză Fănică pe un scaun din fundul autobuzului care-l duse înapoi la mămică-sa.

Aglaia îl primi mai întâi cu uimire, căci, deşi Fănică îi mai scăpase una-alta despre traiul său cu Carmen, nu-şi închipuise că viaţa lor împreună avea să dureze aşa de puţin. La început, nu-i veni să creadă că totul se sfârşise, dar, după câteva zile, când văzu că fecioru-su, negru ca pământul de scârbă, nu mai scoate vreun cuvânt, nu mai face niciun pas de împăcăciune, sfârşi prin a pricepe că visul ei de a îmbătrâni cucoană la oraş, n-avea să prindă niciodată viaţă. Dar mama tot mamă rămâne: simţi suferinţa de câine ciomăgit a lu’ fiu-său până-n măruntaie şi inima i se închirci de durere. Pe unde călca, rămânea pământul negru şi ud şi nu se mai usca de lacrimile vărsate de văduvă. Dar viaţa e viaţă, nu un scenariu pe care, dacă-l scrii, musai îl şi joci. Văzu clar că se înşelase în privinţa ielelor şi că pactul ei cu ele nu fusese decât o păcăleală, regia unei piese de teatru arhivată, ce n-avea să fie jucată niciodată în faţa publicului. Se înciudă Aglaia şi afurisi ielele cum ştiu ea mai abitir. Dar ce folos? Fănică al ei rămânea ferecat în lumea muţeniei şi-a plângerii.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Asta se întâmplă când o tânără devine femeie măritată prea devreme

Anatomia unei dureri

Intimitatea din spațiile mici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
868 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro