O bucurie plânsă e fericire

Liana Vatamanu

24 October 2017

liana vatamanu (2)Eram prin clasa a IV-a, când am văzut în dulapul mamei (care făcea și croitorie în timpul liber), o rochiță roșie de vară, fără mâneci, cam de mărimea mea, aproximasem eu. Mi-au ieșit ochii ca la melc privind-o, pentru că, deși nu eram dintr-o familie săracă (chiar deloc săracă), rar primeam ceva ce nu-mi era absolut necesar… și m-am gândit că poate e a mea și nu lucrată de mama pentru vreo clientă, fără ca eu să-mi dau seama, că nu urmăream ce face, nu m-a pasionat niciodată croitoria, nici acum n-am habar să trag un tiv.

Totul era cântărit bine în familia mea: e nevoie? nu e nevoie?

De regulă, nu era nevoie de mai nimic pentru mine, de aceea și aveam îndoieli serioase cum că ar fi a mea. Cum am spus, totul cântărit la strictul absolut necesar. Iar obiectul în cauza nu părea câtuși de puțin ceva necesar.

Eram învățată deja cu lucrurile astea, deci nu mă dureau.

Dar rochița roșie din dulapul mamei am iubit-o și am urât-o în același timp, din momentul în care dat cu ochii de ea. Am iubit-o, sperând ca e a mea, am urât-o, crezând că e a altcuiva.

fetita rochie rosie

N-am întrebat nimic, de teama unui răspuns care m-ar fi pus „cu botul pe labe” – gen: nu e a ta! Am tăcut, am sperat, am așteptat. Și, Doaaamne, cât am sperat, zile, nopți, săptămâni de dorință…

Într-una din zile, mă cheamă mama (se apropiau sărbătorile de Paște) și-mi zice să probez rochița aceea (tremuram toată și o transpirație rece se așternuse pe mine). Să o probez zice, pentru că… clienta nu poate veni în seara aceea și nu mai poate să o aștepte.

Am îmbrăcat-o cu lacrimi amare în suflet, nu în ochi, urând-o cu patimă, cu sufletul zdrobit, și nici nu m-am uitat în vreo oglindă. Mama zicea ca e foarte frumoasă, dar că e prea simplă și că o să îi aplice o floare, pe care o va decupa din niște bucăți de material aflate alături. Pe mine nu mă mai interesa, voiam doar sa o dezbrac cât mai repede, în timp ce mama mă tot întorcea și o tot studia. Apoi m-a întrebat ce floare mi-ar plăcea să aplice pe partea de jos – stânga, a rochiței, arătându-mi mai multe modele.

Din răutate (recunosc), am ales o floare mare cam de 15 pe 15 centimetri, de un albastru țipător. Se potrivea ca nuca în perete! Până și eu, care eram așa de mică, vedeam că nu-i de-acolo. Mama tot insista pe alte nuanțe care s-ar fi potrivit roșului aprins al rochiței, pe alte flori mai mici aplicate în cascadă, eu nu și nu! Dacă m-ai întrebat, eu pe asta aș pune-o! Bine, zice mama. Și pe aia mare și albastră a aplicat-o prin broderie pe frumoasa rochiță roșie.

Aveam măcar satisfacția că-i stricasem rochița celei care urma să o poarte. Dacă tot nu e a mea, măcar să nu fie frumoasă, striga invidia din mine.

În prima zi de Paște, scoate mama rochița și mi-o oferă cadou! A căzut tot cerul pe mine… nu mă puteam opri din plâns, plâns cu sughițuri (pe care mama nu-l înțelegea), de bucurie ca e a mea, de durere că nu o simțeam a mea, de ciudă că o stricasem cu floarea aceea a invidiei, i-aș zice acum.

În mintea mea micuța și dorită de ceva frumos, rochița rămăsese a unei cliente. Următoarele doua veri (cât am mai încăput în ea), am îmbrăcat-o de foarte puține ori. O iubeam mult chiar și cu floarea aceea monstruoasă care-mi amintea de răutatea mea, dar n-o simțeam a mea. Clienta din umbră îmi striga de fiecare dată: nu-i a ta!

Și azi păstrez rochița roșie cu floarea albastră aplicată, într-unul din dulapurile ticsite cu haine, că am rămas cu o „boală”, cumpăr haine mereu și mereu și mereu, chiar dacă multe dintre ele, deși nu le-am îmbrăcat nici măcar o dată, le-am oferit mai departe cui i-ar fi folosit. Deci tot am învățat ceva…

Rochița roșie cu floarea mare albastră, aplicată, poartă toată vina. Dar nu pot s-o arunc. Și nici s-o ofer unei fetițe. Mi-ar lipsi, cred, motivația de a-mi urma obsesia. Sau poate că mi-ar lipsi motivul de a oferi și de a primi bucurie. Fiindcă ea m-a învățat ce e bucuria de a oferi, de a primi, de a dori, dar și lecția următoare. Nu săpa groapa altuia, că s-ar putea să cazi tu în ea!

Complicate sunt gândurile din mintea unui copil care crește cu complexul „eu n-am…” Copiii care gândesc sau spun „eu n-am…” au mai mult suflet decât cei care au totul. Pentru că ei doar doresc și pun atât de mult suflet în dorință, pe când alții doar cer. Sau nici nu cer. Și primesc. Dar îi bucură? Cred că e doar o bucurie superficială, nu plânsă. O bucurie plânsă e fericire.

Multe lucruri petrecute în copilărie ne trasează drumuri în viață. Le deschid sau le închid.

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Moartea Lui, învierea noastră

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Te iubesc, dar nu pot cu tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,270 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro