E atâta liniÅŸte… nevoia de cunoÅŸtere de sine leagă neÅŸtiutul din piept de zorile de zi, asfinÅ£iturile de visele nopÅ£ii, zâmbetul de copil de cutele din jurul ochilor… tăcerile din jur – amfore de trecut, clipe dăruite mării ce se îngeamană cu cerul dintre noi, parfum a tei ÅŸi-a scorÅ£iÅŸoară… omul are nevoie de dragoste, de crez, de convingeri puternice, nu poÅ£i deschide ochii în astă lume fără un strop de inimă, fără un zâmbet în suflet ÅŸi-n priviri – a fi uman, a te hrăni cu dragostea celorlalÅ£i creează dependenţă ÅŸi produce ecouri ce trebuie respirate, dăruite, îmbogăţite cu Eul propriu.
Nu noi alegem lucrurile în care să credem, ci ele ne aleg pe noi… ne naÅŸtem nu ca să murim, ci ca să trăim clipa, dăruind din preaplinul nostru oamenilor dragi nouă… fiorul magic al focului din noi merită venerat ÅŸi arătat lumii întregi, întru cinstirea jertfei lui Prometeu, cu fiecare etapă pe care o străbatem luminoÅŸi, înălţându-ne precum pasărea Phoenix. PoÅ£i să-Å£i construieÅŸti sufletul să-Å£i sune orgă într-o catedrală… câteodată poate să fie toacă ce cheamă la reculegere, alteori sărbătoare pascală ori vuiet de primăvară, dar întotdeauna Å£ine-l curat, fereÅŸte-l de patina timpului, luminos, veÅŸnic darnic ÅŸi mai mereu plin de viaţă… doar aÅŸa azi contruieÅŸti un mâine, minunat dar trecutului ce va veni.
Eternitatea e un lanÅ£ de mâini pieritoare – niciodată n-ar trebui sa-Å£i încredinÅ£ezi visele în mâinile celor care le pot distruge… zi de cu zi înfrunÅ£i neprevăzutul arogant în mâinile căruia omul este o jucărie – doar mâinile copiilor sunt mâinile cu care ne prindem zilnic de rai! ViaÅ£a – ÅŸirag de aÅŸteptări rebel trăite prin efemere clipe, ce risipit dispar – nisip, timp scurs pe furiÅŸ… destinelor alei de suflet întalnite când ÅŸi când cu fericirea, nălucă-n ochii noÅŸtri de copii – fata morgana… nu poÅ£i avea nemărginire din firea omenescă – viaÅ£a, frenetic dar ce “arde” molecule de eternitate, spiritul nostru trăieÅŸte nu doar din lucruri concrete dar mai ales din cele nerostite, neîntâmplate, neînregimentate, trăite cu inima ÅŸi gustate cu sufletul… lumina din priviri, filtrată ÅŸi îmbogăţită cu savoarea clipelor trăite, face ca viaÅ£a să devină memorabilă, de neregretat, superbă în modul în care putem s-o avem.
De cum ne naÅŸtem, învăţăm… cum să trăim prin prisma altora, descoperind ulterior propriul drum în viaţă, calea… mai mereu avem de trecut poduri, de luat decizii, alegeri ce Å£in de experienÅ£e dobândite, de calităţi native sau de un pic de noroc… poduri de lumină, sincere, triste sau mohorâte, bogate sau fade, drepte sau întortocheate, înguste sau grandioase – toate ne duc spre bucuria a ceea ce va să vină.
Dreptul la fericire este un risc asumat… personalitatea fiecăruia, experienÅ£a de viaţă, legăturile ancorate în realitate, stimulii externi sunt factori decisivi, dar totul se pliază pe determinarea de a se cunoaÅŸte, pe evaluarea priorităţilor, crezurilor, visurilor. Fiecare cu coconul său de fericire crede că poate învinge orice nedreptate, uitând că suntem suma sufletelor ce au fost, sunt ÅŸi vor fi parte în acest puzzle minunat… existăm să putem dărui, crea viaÅ£a, construi speranţă… cum singura constantă este schimbarea, viitorul ce-l jucăm acum va fi răsplata determinării noastre.
Vrem, nu vrem, compromisurile fac parte din viaÅ£a noastră încă de când suntem copii ÅŸi începem să percepem viaÅ£a adulÅ£ilor… obligaÅ£iile derivă ÅŸi din asumarea proprie asupra EU-lui, dar, cât ar fi de sinuoasă cărare ce paÅŸii o străbat, să nu uiÅ£i cine eÅŸti ÅŸi mai ales ce vrei să devii cu adevărat cred că poate fi cheia echilibrului propriu… ÅŸi ar mai fi ÅŸi „culoarea si parfumul” relaÅ£iilor cu „ceilalÅ£i”, cât eÅŸti dispus să accepti că nu ai graniÅ£e de netrecut, că fiecare are propriul adevăr ÅŸi că fermitatea acÅ£iunilor tale nu este suficientă… fericirea e ÅŸi ea relativă, are suiÅŸuri ÅŸi coborâşuri, dar contează cât de bine te simÅ£i în propria piele, indiferent de situaÅ£ie…
ViaÅ£a e o ghicitoare – există un loc în care visele oamenilor se întâlnesc spre împreunarea tuturor viselor umanităţii… împrăştiate de aripa vântului, colindă timpul zănatec, răscolind, iscând iubire, invadând mintea ÅŸi sufletul omului, pentru fiecare frântură de viaţă, cuvinte lipite de suflet pot recrea Edenul pierdut, dând strălucire existenÅ£ei… răstălmăcind sentimente, nu ajungi vreodată să citeÅŸti totul, lasă dor de cer albastru minunat, trăind, onorând viaÅ£a ca pe un dar suprem, nepreÅ£uit…
Mă încearcă definiÅ£ia fericirii: să ai sau să fii?… să vrei sau să devii?… să trăiesti rectiliniu ÅŸi fără încreÅ£ituri ale frunÅ£ii sau să găseÅŸti calea ce te împlineÅŸte, ce te încearcă ÅŸi care te educă?… să vieÅ£uieÅŸti fluier-vânt fără de griji sau să te implici, să ajuÈ›i, să te bucuri de mângâierea ce-o poÅ£i aduce?… să fentezi provocările vieÅ£ii sau să arzi, să erupi, să faci ce-Å£i place cu pasiune până la epuizare, uitând de tine? Când cineva măsluieÅŸte cărÅ£ile sfinte, plătesc preÅ£ul mâinii moarte, bine că nu ne-au crescut aripi – ce făceam fără mâini?
Vântul e atât de obosit că se aÅŸterne peste ele: odată, am Å£inut dragostea în palmă, uite-i liniile! …
Guest post by Victor Bucur
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
În câte feluri îi poți spune c-o iubești
DespărÈ›iri (6) – „Ceea ce nu te omoară, te întăreÈ™te” – o oribilă capcană
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
