Oprica

Lorin Graur

29 January 2016

Lorin

Noapte neagră de nu vedeai cu opaițul la doi pași înainte. Noapte ca la început, cînd numai Dumnezeu sufla pe deasupra apelor, iar pămîntul nu începuse încă să rostuiască oameni. În tot satul nu licărea decît o lampă la odaia Stoiceștilor. Muntele de om își freca mîinile a disperare și neputință. Femeia lui se zbătea în chinurile facerii în odaia sărăcăcioasă de țară. Cinci copii îi născuse pînă atunci. Cinci și niciunul nu apucase două săptămîni. Se stingeau noaptea, în somn, ca puii de găină pe care-i găsești dimineața, reci, în cuibar.

Toate leacurile din sat le încercaseră. Toate ierburile dulci, acre sau amare le băuse femeia lui fără să crîcnească, doar-doar de-ar fi putut să-i dăruiască vlăstar omului ei și să iasă din rușinea de a nu avea prunci. Plîngea pe ascuns din colțul ochiului în maramă și invoca în rugăciuni toți sfinții și dumnezeii care ar fi putut să-i țină copiii în viață. Plîngea și cînd vedea copii pe uliță, ba alergînd către bulboana din capul satului la scăldat, vara, ba cînd îi auzea chiuind pe uliță, iarna, la săniuș. Plîngea și se ruga pentru ei să-i țină ’Mniezo sănătoși și să-i crească mari și puternici, așa cum își dorea și ea unul. „Unul, Doamne, unul, unul, unul, striga cu disperare la icoană zile întregi, cînd bărbatul ei era dus cu treburi la tîrg. Tînără era. Sănătoasă era. Bărbatul o iubea și pîntecul ei lega rod. Dusese de fiecare dată tăroșenia cînd pica grea fără să se plîngă. De spaimă să nu lepede, omul ei n-o mai lăsa nici două ouă să ia din cuibar și tocmea ba femei cu ziua să o ajute la gospodărie, ba făcea el treburile în casă, și pe cele bărbătești și pe ale muierii sale.

Acum, dusese bine la soroc cel de-al șaselea plod, dar deja tremura de groaza că-l va vedea și pe ăsta rece. Se ruga, între țipetele facerii, să-i ia Dumnezeu viața și să i-o dea pruncului, pentru că ea simțea că va muri oricum dacă s-ar duce și ăst prunc. De la preotul dintr-un sat megieș aflaseră de o moașă tare pricepută despre care se spunea că nu i-ar fi murit niciun copil pe care l-a moșit. Dar se zicea despre ea și că-i vrăjitoare și că umblă cu vorbe și cu descîntece nu prea curate. Dar decît să piardă și acest copil, omul și muierea lui s-au sfătuit și au hotărît împreună că mai bine își pierd ei sufletul, decît să piardă și pruncul ăsta. „Ș-apoi, ne-o ierta și pe noi, Dumnezeu, muiere, că n-am vrut decît prunc s-aducem pe lume, să se mai bucure un suflet de viața de la El”.

Așa că, omul și femeia lui au trimis vorbă să cheme pe baba cea pricepută la moșit, cînd au știut că se-apropie sorocul. Baba Rada, așa o chema pe moașă. Și-au adus-o cu căruța, în crucea nopții, de pe moșia Silișteanului, cale de trei zile depărtare. De cum a intrat în casă a cerut jar și cenușă de la trei vecini cu copii sănătoși, capete de lumînare arse la biserică în urna pentru oameni vii și o lumînare întreagă, numa aprinsă și stinsă la un mort. Le-a pus pe toate într-o ulcică curată și a topit ceara lumînării cu jarul de la vecini. A amestecat apoi ceara topită cu cenușă și a împrăștiat-o peste patul de naștere, peste trei hăinuțe de prunc și ultimul jar, încă roșu, l-a aruncat în soba din tinda care folosea vara ca loc de făcut mîncare „ca să stea norocul în casă și peste vară”.

Misha Maslennikov

©Misha Maslennikov

Apoi s-a pus la capul borțoasei și a-nceput să bolborosească vorbe încîlcite, numai de ea cunoscute, care-ți ridicau părul pe ceafă. Perdelele se vînturau ca suflate de crivăț, cu toate geamurile și ușile casei ferecate. Noaptea tuna și fulgera ca și cum puterile vieții luptau cu puterile întunericului ca să țină boțul de om printre oameni. Opaițul de la capul patului licărea în răstimp. Tatăl, om puternic, plîngea încet în camera vecină „Nu-l lua Doamne, nu-l lua Doamne și pe ăsta”.

„Ia o țuică, babă Radă, că-i fi ostenit și matale”, îi mai zicea babei din cînd în cînd, dac-o vedea că moțăie. Așa spusese baba, de la început, după ce terminase de împrăștiat cenușa peste așternuturi: „de-oi adormi eu, adoarme și norocul”. Așa că omul, cu teama-n suflet, băga capul pe ușă să vadă dacă nu doarme baba. De doișpe ore neîntrerupte stătea baba la capul gravidei. De doișpe ore bolborosea încontinuu pe limba aia doar de ea știută.

Baba Rada era o hîrcă de femeie, urîtă ca noaptea, cu nasul bont, mult prea mare și prost tocmit pe o față buboasă, rotundă și galbenă ca luna plină. Fusese frumoasă în tinerețe, dar o boală, fără leac știut pe atunci, o desfigurase și o lăsase singură pe viață. Oamenii spuneau despre ea că făcea vrăjitorii de mică, închega apa doar uitîndu-se pieziș și mergea noaptea în cimitir să ia pămînt amestecat cu petale de flori de la morminte proaspete în buzunar, din care dădea la orătăniile bolnave din curte și se însănătoșeau. Se mai spunea despre ea că-ntr-o noapte, în tinerețe, pe cînd boala încă nu-i sluțise fața, s-ar fi iubit cu boierul Silișteanu, pe moșia căruia a și trăit toată viața, iar cînd i-a venit sorocul, ar fi născut un șobolan. Oamenii ziceau că șobolanul și boala care o sluțiseră erau pedepse de la Dumnezeu pentru vrăjitorie. Dar baba fusese om bun și săritor toată viața ei. Iar oamenii o chemau cînd aveau de scos șarpe din casă sau cînd săpau temelie pentru grajduri noi ca să zică baba vrăji să nu le moră animalele. Iar baba venea și le zicea descîntecele, chiar dacă știa ce grozăvii vorbesc oamenii pe la spatele ei.

Facerea asta la care fusese chemată acum mersese greu, iar femeia pierduse mult sînge și era din ce în ce mai slăbită. Era deja tîrziu s-o mai ducă la spital pentru că ar fi plecat la ceruri cu tot cu copil de la zdruncinăturile din hîrtoapele drumului.

Către dimineață, cu ultimele sforțări, femeia a împins plodul afară și și-a dat ultima suflare.

– Mergi de scoală pe popa să aducă lumînare și tămîie că muierea ta s-a dus. Pruncul e bine. E o fată. E sănătoasă, dar n-o să rămîe nici ea dacă nu faceți cum vă zic. O să trăiască, dar o să aibe viață grea. Baba Rada dădea din cap, lăcrima și-și strîngea nodul la basma.

– Să-i ziceți pe nume Oprica. Să se oprească la voi. Să nu plece și ea. Atît a mai zis baba, s-a urcat în căruță și dusă a fost, înapoi pe moșia unde a și murit.

Și așa a fost, cum a zis baba. A crescut cu mamă vitregă care n-a iubit-o deloc, care pitea mîncarea pentru fiul ei și care o pedepsea să stea iarna cu picioarele în zăpadă, iar vara în pod, pe zăduful ăl mai groznic, atunci cînd îndrăznea să plîngă de foame.

Iar copila a crescut aprigă și rea ca baba care i-a fost nașă și ursitoare. Toată viața și-a condus bărbatul și familia cu mînă de fier și nimeni n-a avut curaj să crîcnească în fața ei pînă-n ziua în care a dat ortul popii la 95 de ani.

Pe Lorin îl găsiți și aici.



Citiţi şi

Stela ar fi putut fi salvată de puțină educație ori păsare

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Oare are amicul dreptate?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,695 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro