O sticlă de vodcă și-o masă rotundă. Aceasta îmi pare a fi singura soluție pentru a evita ca demonii mei să se mai ascundă.
Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată, însă eu am observat de curând că anumite situații din viața mea se repetă. Situații din trecutul “mort”, pe care le consideram dizolvate deja de apa ce-a tot curs pe sub poduri de la prima lor apariție până acum. Situații cărora le recunosc intriga, așa cum i-o recunosc unui film holywoodian de duzină, construit după o rețetă bagatelizată din cauză că a fost folosită prea mult. Situații în care mă (re)găsesc protagonistă, chiar dacă ecranizarea diferă.
Poate pe ea n-o mai cheamă Cornelia acum, nu mai are 19 ani și nici nu-i mai place înghețata de mentă, poate pe el nu-l cheamă George, nu mai visează să cucerească lumea și nu-mi mai aduce miercurea, lalele și poate nici eu nu mai adorm nopțile cu Gabriel Garcia Marquez în brațe, speriată de depărtări și schimbări.
Poate că număr acum două kilograme, două riduri sau două fire de balast sufletesc în plus sau în minus, poate scena nu mai este cea a unui oraș provincial măturat de vânturi și poate măștile pe care le purtăm fiecare diferă. Însă piesa pusă (inconștient) în scenă este, fundamental, aceeași: X îl/o iubește pe Y, Y o/îl înșală cu Z sau X îl/o iubește pe Y, Y îl/ o iubește pe Z, Z îl/o iubește pe X, ș.a.m.d. Ați prins ideea.
Știu că Eminescu spunea înţelept că Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi și nouă toate/ Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu ramâi la toate rece, însă cum să rămâi rece când conștientizezi că rolul pe care îl joci în fiecare piesă pusă (din nou) în scenă este, invariabil, același? Când observi că readuci în lumina reflectoarelor existenței un personaj cu care ți-ai făcut deja plinul de roșii strivite și ouă clocite primite-n față? Cu se scop și din a cui vină? Parcă stabilisem că nu voi mai juca niciodată un anumit rol într-o anumită piesă, îmi zic.
Și-atunci dau vina pe demoni. Nu pe-acei demoni ce fierb în miezul pământului, ci pe demonii mei, din miezul sufletului, pe numele lor de Frică, Furie, Regret, Ranchiună, Scenariu prefabricat, Durere îmbuteliată și care-or mai fi, cu toată pădurea lor de arbori genealogici și cu toți pruncii pe care mi-i zbiară în minte la anumite răspântii de timp. Dau vina pe ei, căci altfel nu îmi explic de ce tot rămân repetentă la unele lecții sau de ce mă trage uneori Viața de urechi cum că iar am făcut o adunare greșit, așa că am nevoie să reiau un capitol care mi-e la fel de drag ca un nod în gât.
Mi s-a tot spus că Viața e dascăl înzestrat cu răbdare și că nu va conteni în a-mi repeta unele lecții, până când nu dovedesc că le-am ingerat și digerat sensul îndeajuns. Așa că, zău, mi-am luat responsabilitatea în mâini și mi-am tot răsfoit trecutul c-o încăpățânată perseverență, făcând rezumate și parafrazări, analize pe text și săpături în subtext. Ceea ce-ar fi trebuit să-mi asigure măcar o notă de trecere la alte capitole, ceva mai senine, mai însorite și mai pline de zvâc, de n-ar fi fost demonii cu cozile lor băgăcioase prin treburi. Demonii de mai sus, zic.
I-am hăituit și vânat până la epuizare, mi-am ascuțit și diversificat armele c-o ambiție demnă de-un Alexandru cel Mare, mi-am înălbit nopți și-am ars gazul de pomana sufletului… însă n-a fost îndeajuns. Războiul a provocat pagube însemnate de ambele părți și, parcă, după fiecare victorie îmi venea să afirm asemenea regelui Pirus: “încă o victorie ca asta și rămân fără armată.”
Astfel, de la o vreme, mă gândesc tot mai mult la un armistițiu. Sau măcar la o masă rotundă și-o sticlă de vodcă. Așa, cât să ni se-nchege curajul de-a ne privi fețele și cât limbile să ni se dezlege. Cine știe, poate că, odată cu ele, soli de adevăr ar vedea sclipirile zilei și-aș afla astfel că dracu’ nu e chiar atât de negru pe cât zic Scripturile. Mă gândesc, uneori, că poate fac o greșeală hăituindu-i, dorindu-le secetă în fructe, uscăciune în flori și secarea izvoarelor din care par a-și trage puterile. Poate greșesc crezând că fac parte dintr-o tabără inamică.
Poate că Furia, Frica, Durerea,Tristeţea, pe care dau vina pentru toate “relele” și pe care m-am încăpățânat să le alung cu pietre, usturoi sau baionete, nu sunt decât purtătorii unui mesaj mai profund, născut din iubire pentru mine și care poartă și el, în pântece, o lecție. Nu sunt, uneori, cuvintele pe care le-aruncăm ca pietrele, în cei pe care-i iubim cel mai răscolitor, expresia unui strigăt țâșnit din durerea cea mai adâncă? Și-ar putea exista durere profundă în absența unei iubiri cel puțin asemenea ei…?
Să fie demonii îngeri decăzuți din cauză că li s-au frânt aripile din prea multă iubire? Și-n loc să-i alung în catacombele sufletului, ar fi, poate, mai înțelept să învăț de la ei, apoi, recunoscătoare, să le ridic poate un panteon? Sau măcar să accept că avem loc și rost sub același soare al inimii? Ar fi o idee…
Ce credeți?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
