Phoenix, alt nume al Speranţei

Liana Oprea

29 March 2012

interviu cu Cătălina Albu, femeia care a pornit în înconjurul lumii pe un velier sub pavilion românesc, pe urmele goeletei Speranța din „Toate pânzele sus!”  

Când am întâlnit-o pe Cătălina Albu, m-au acaparat ochii ei, de un albastru intens, ochi care te priveau direct, cu o lumină care te traversa fără să te intimideze, purtându-te în același timp spre depărtările de mare și nisip, într-un orizont generos cât cerul. Întotdeauna am știut că frumuseţea unei femei nu e rezultatul grijii limitative pentru frumuseţe, ci o strălucire a profunzimii ei, manifestată în ceea ce este, face și dăruiește lumii. Ca să faci ce face Cătălina, nu poţi fi o mimoză, e interzis să te deranjeze o cută care nu stă cum trebuie, vântul sărat în păr și dietele exclusiviste. Navigator și alpinist, a parcurs deja, împreună cu soţul ei, Marius Albu, peste 30.000 de mile marine, a atins vârful Aconcagua (Argentina, 6962m) și a realizat o premieră românească pe culmea celui mai înalt vulcan activ din lume, Ojos del Salado (la graniţa Argentina-Chile, 6893m). Velierul lor, Phoenix, are numai zece metri lungime, și doar pe ei doi ca echipaj. În cel mai recent proiect al lor, au pornit să refacă traseul goeletei Speranţa, așa cum e povestit de Radu Tudoran în romanul „Toate pânzele sus!”. „Să faci o casă, să plantezi un pom, să-ţi cumperi o mașină – până la urmă sunt lucruri pe care le poţi face, dacă-ţi pui mintea. Dar eu aș vrea să las în urmă ceva din afara zonei materiale, un mod de viaţă, o performanţă, ceva care să le aducă multora aminte de România.”, își motivează Cătălina gestul. 

-Când s-a născut pasiunea pentru călătorie, și cât a trecut până să se materializeze?

-Încă din copilărie am avut aplecare pentru călătorii. Mi-a plăcut geografia, urmăream pe atlas continente și ţări îndepărtate. Cu ajutorul părinţilor am străbătut ţara. Primele ieșiri din ţară s-au întâmplat după vârsta de 35 de ani.

-Călătoria ta pe ape a început relativ recent. Cum s-a întâmplat?

-Prima ieșire pe ape a avut loc în 2001. Împreună cu Marius am navigat cu barca unui prieten, undeva în Caraibe. A fost o călătorie de câteva sute de mile.

Să-ţi schimbi radical modul de viaţă nu e o decizie la îndemână. La tine cum a fost?

-Cel mai greu este de fapt momentul în care iei o decizie, vrei o schimbare. Am pornit la un drum nou împreună cu soţul meu, Marius Albu, și aceasta a fost marea schimbare pentru mine.

-Ce le-ai spune drept încurajare celor care se află în punctul în care te aflai tu imediat înainte să începi să călătorești?

-I-aș sfătui să-și evalueze atât competenţele (ce știu să facă, cum pot să se adapteze), cât și disponibilitatea de a renunţa la anumite lucruri, care, până în momentul plecării, li se par indispensabile. 

Îmi povesteai că atunci când Marius a plecat în prima sa călătorie cu Phoenix, avea doar 400 de dolari în buzunar și priceperea mâinilor lui. Așadar o astfel de întreprindere nu e neapărat o problemă de bani, ci de decizie și curaj?

-E adevărat că Marius avea 400 de dolari când a traversat pentru prima dată Atlanticul, dar asta se întâmpla în 1994. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. Și, o spun fără modestie, puţini sunt ca Marius Albu. El are o mare capacitate de muncă și e obișnuit să ia viaţa în piept. În plus, are o meserie foarte căutată: este strungar. Sunt azi destui tineri care decid la un moment dat să vadă lumea în condiţii mai puţin avantajate financiar. Soluţii se găsesc, trebuie doar să fii foarte determinat să faci ceea ce-ţi dorești, și să-ţi asumi riscurile pe care le implică o astfel de aventură.

Dacă printre cei care citesc interviul e cineva care vrea să pornească într-o astfel de aventură, ce ar trebui să știe mai întâi?

-I-aș sfătui pe cei care vor să pornească într-o astfel de călătorie să-și stabilească în primul rând scopurile și mijloacele pe care le au la momentul respectiv. Urmează apoi să se informeze. Cu tehnologia din ziua de azi este ușor să obţii informaţii despre distanţe, locuri, timpul optim de deplasare. Ulterior faci un plan. Planificarea este necesară, nu “omoară” aventura.  

E necesar un carnet de navigator ca să pornești în larg, sau doar talonul de înregistrare al ambarcaţiunii?

-Pentru manevrarea oricărei ambarcaţiuni este necesar să faci o școală de navigaţie. Recomand cu tărie acest lucru. Chiar dacă în majoritatea locurilor în care am fost nimeni nu solicită să vadă carnetul de skipper, se subînţelege că ai această calificare. E adevarat că un carnet de skipper nu te salvează în mijlocul oceanului și nici chiar la cateva mile în larg. Dacă nu ai acumulat suficientă experienţă este bine să navighezi cu cei care au deja multe mile parcurse.

 -Și, cum a fost? Marius ţi-a spus „hai cu mine în jurul lumii” și tu ai zis „vin”?

-Oricât de romantic ar părea, cam așa a fost. Cunoșteam dinainte pasiunea lui Marius pentru navigaţie. Am îmbinat dorinţa lui de a împărtași această pasiune cu visul meu de a vedea lumea și am realizat primul meu înconjur al lumii într-o ambarcaţiune cu vele. Sunt mândră de această realizare. Sunt a doua femeie din Romania care are acest palmares. După Marius am cel mai mare numar de mile parcurse.

-Ai renunţat conștient la lucruri de regulă importante în viaţa unui om. Cât de greu, sau de ușor, ţi-a fost s-o faci?

-Când pornești la un astfel de drum nu știi de la bun început ce implică asta, care sunt consecinţele. Ca să realizezi ceva în viaţă cred că trebuie să fii conștient din start că va fi nevoie să renunţi la anumite lucruri. Ce vreau să subliniez este că, până nu te distanţezi într-un fel, nu realizezi care sunt lucrurile importante și care nu. După ce am navigat mai bine de jumătate de an, am obţinut o scară a valorilor nou-nouţă.

– Te-au acuzat vreodată de egoism cei dragi lăsaţi acasă? Dar tu, te-ai simţit vreodată vinovată că ai lăsat atâtea în urmă și ai plecat?

-Am fost crescută și educată în spiritul respectului faţă de familie, faţă de îndatoririle pe care o căsnicie le implică. Nu puteam să fiu acuzată de egoism atât timp cât îmi urmam soţul în călătoriile lui. Recunosc însă că nu m-am simţit confortabil moral când am plecat lăsând acasă o mamă bolnavă de cancer și un fiu de 14 ani, dezorientat în urma unui divorţ.

-În spatele renunţării conștiente stă curajul asumării. Cât de important e să te înţelegi și să te ierţi?

-Sunt genul de persoană care nu ţine cont de ceea ce generic numim: “gura lumii”. Au fost momente când chiar și anumiţi membri ai familiei mele considerau aventura mea ca fiind o rătăcire, o nebunie. Eu am considerat că ceea ce fac este o altă profesie și m-am străduit să fac o muncă de calitate. Nu e ușor să-ţi schimbi viaţa radical după ce foarte mulţi ani ai funcţionat în niște parametri. După ce s-au ivit și rezultatele, reportaje la televiziune, articole în presă, apar și satisfacţiile, simţi că a meritat efortul. 

-Ce crezi despre dorinţa oamenilor de a-și controla viaţa, de unde crezi că vine și unde crezi că duce?

-Atât timp cât suntem o parte a unui sistem, nu controlăm nimic, avem doar iluzia că suntem stăpâni pe propia soarta. Strădaniile zilnice de a fi în rând cu ceilalţi, de a face parte dintr-o clasă socială devin obsesia multora. Se consumă energii, bani, sănătate pentru niște rezultate superflue: o mașină mai mare, o casă mai mare, o ambarcaţiune mai mare. Văd oameni care, îmbogăţiţi în urma crizei, își cumpără ambarcaţiuni mari, veliere, pe care nu au puterea fizică să le guverneze. Asistam în marine sau în ancoraje la tot felul de scene, uneori penibile, în care skipperul soţ se isterizează deoarece secunda soţie nu a fost în stare să se lege la un buoy sau să sară pe ponton ca să lege parâma. Te întrebi atunci: cine, pe cine controlează?

Cineva spunea despre voi că vă atingeţi destinaţiile cu precizie de tren nemţesc. E rezultatul unui efort de atingere a obiectivelor, sau al unei planificări relaxate?

-Este, de fapt, o combinaţie între cele două. Facem o planificare relaxată acordând timp fiecărei etape. Pe parcursul navigaţiei însă pot să intervină diverse probleme: se strică motorul, se rupe o velă, etc. În acel moment stabilim priorităţile. Omitem anumite obiective din itinerar pentru a putea ajunge la timp.

-Cu alte cuvinte graba strică treaba, la propriu?

-Se poate întâmpla și-așa. De exemplu: îţi planifici să ajungi într-o ţară la începutul săptămânii. Dacă ajungi în week-end plătești dublu formalităţile de intrare. Iei în calcul prognoza, vânturile. Mai pui două zile, în cazul în care nu ai vânt. Ai surpriza să ai vânt din direcţia bună și să mergi mai repede decât ai vrea. Ajungi, bineînţeles, în week-end!

Cine repară barca dacă se strică în mijlocul oceanului?

-E clar că în mijlocul oceanului nu poţi să suni la Service. Marius este Reparatorul Șef!

 -Ce mâncaţi atâta timp în larg?

-Înaintea oricărei traversări facem o aprovizionare. Avem diverse conserve: de carne, zarzavaturi, legume, etc. La traversadele lungi fac pâine, pizza. Peștele este unul din alimentele de bază.

-Și cum știi să deosebești peștii comestibili de cei otrăvitori?

-Avem la bord un determinator pentru a ști să deosebim peștii comestibili de cei toxici. În locurile unde ne oprim vizităm piaţa de pește și vedem care sunt peștii comestibili.

Cum decurge o zi obișnuită la bordul lui Phoenix? Cum vă împrărţiţi activităţile?

-O zi de navigaţie decurge în felul următor: întâi facem cafeaua la ibric și o bem în cockpit. Pregătesc apoi micul-dejun pe care îl servim în funcție de vreme: afară sau în barcă. Urmează programul de voie. Citim sau scriem, ascultăm muzică, facem plajă, facem baie. La ora 12 Marius ia poziţia pe GPS, pune punctul pe hartă. La ora 14 servim o gustare, fructe de obicei. La ora 16 încep să pregătesc cina și apoi mâncăm. Mai petrecem un timp împreună și apoi Marius se retrage la culcare, eu rămân de cart. La ora 22 merg eu la culcare și intră Marius de cart. La ora două noaptea intru eu de cart până la ora șase. Acesta este un program standard. Marius manevrează velele, verifică aparatura, repară, pescuiește, intervine în caz de nevoie.  

-Așadar, din experienţa de navigator, nu ești o adeptă a formulei „femeia trebuie să poată face ce face și bărbatul”. Povestește-ne o situaţie.

-Sunt numeroase situaţiile în care căpitanul preia toată răspunderea. De exemplu în cazul în care traversăm o zonă cu foarte multe ambarcaţiuni pe timp de noapte, Marius rămâne de cart atât timp cât e nevoie, chiar și 24 de ore. El are mai multă forță fizică și mai multe cunoștițe de naviare. La fel se întâmplă în caz de furtuni sau dacă se defecteaza pilotul. La fel, Marius pescuiește, eu gătesc, fiecare face ce știe mai bine, dar și colaborăm.

-Din punct de vedere relaţional, mi se pare foarte delicat să împarţi, în doi, câteva zeci de metri pătraţi în mijolcul apelor, nu se știe cât timp. Voi cum vă descurcaţi?

-Avem momente în care fiecare ne retragem în câte un colţ, unul în cockpit, altul în barcă, ne vedem fiecare de câte o activitate în așa fel încât să nu ne sufocăm. Se cer multă toleranţă și multă empatie, lucrurile acestea se învaţă.

-Aţi luat și autostopiști? Ce fel de oameni sunt cei care călătoresc astfel?

-În anii în care am navigat am avut invitaţi la bord doar prieteni care au vrut sa ne însoţească pe o porţiune de drum. E destul de riscant să iei la bord ”autostopiști”. Chiar dacă au ceva cunoștinţe de navigaţie, nu îi cunoști și nu știi cum reacţionează în diverse situaţii.

-Știu că e greu să alegi, dar povestește-mi pe scurt o întâmplare care te-a impresionat în perindările voastre printre valuri și atoli.

-O mare surpriză a fost pentru noi să descoperim că, pe un atol din Oceanul Pacific, Mopelia, era un singur locuitor. Era vorba de o femeie polineziană, Hina, în varsta de 37 de ani. Ea locuia în casa construită cu mulţi ani în urmă de tatăl ei. Trăiește acolo aproximativ zece luni pe an. Lucrează la copra (miezul uscat de nucă de cocos). Adună nucile de cocos, le sparge cu toporul, adună miezul și îl usucă. Face totul manual. Miezul uscat este adunat în saci și este predat unei firme care îl distribuie companiilor de produse farmaceutice și cosmetice. Am trăit acolo zece zile, într-un decor de vis. A fost o experienţă extraordinară.

Ai zice că astfel de fapte frumoase, implicând și premiere românești în lume, ar suscita mult interes prietenos la nivel naţional. Cum comentezi?

-După lansarea în presă a proiectului am bătut la multe “Uși Oficiale” dar nu am găsit interes. Am avut parte de scuze gen „suntem în an electoral”, sau ni s-au făcut tot felul de promisiuni fără acoperire. Ne-am obișnuit cu acest gen de atitudine.  

-Practic voi faceţi, prin pasiunea voastră, lobby de ţară. În câte locuri aţi fost ambasadori neoficiali ai României?

-În toate locurile în care ajungem noi facem lobby pentru România. Oamenii sunt curioși să știe cum trăim noi, cum este ţara, cum suntem ca popor. Invităm localnici pe barcă, le gătesc românește. Le prezentăm filmele noastre, îi încântăm cu muzica noastră. În Brazilia, în orașul Rio Grande do Sul, am participat la o conferinţă de presă organizată cu sprijinul unor prieteni navigatori din oraș. Am acordat interviuri mai multor posturi de televiziune și unor publicaţii locale. Proiectul nostru: “Cu toate pânzele sus pe urmele Speranţei” a suscitat un mare interes. Unul dintre interviuri a fost preluat și de o televiziune naţională. În 24 de ore deveniserăm faimoși. Ne oprea lumea pe stradă, ne salutau toţi ca pe niște eroi.

Navigaţia îţi oferă o autonomie și o libertate de mișcare extraordinare. Ce fel de locuri preferaţi să vizitaţi?

-În general preferăm locurile pitorești, mai puţin turistice. Acolo întâlnești adevărații localnici, cei care nu „fac frumos la turiști”, și te simți și tu mai în largul tău, pentru că ei se simt în largul lor. În astfel de locuri am avut momentele cele mai frumoase. În afară de asta, pentru că nu ne scăldăm în bani, e și mai economicos să tragem la mal de multe ori în astfel de locuri decât în porturi mari, unde totul e foarte scump, de la taxe la mâncare. Totuți, nu ocolim porturile mari, pentru că ar fi absurd să le excludem din documentarul pe care îl filmăm.

Când rămâneţi fără bani sau se strică o piesă pe care nu o aveţi pe ambarcaţiune, ce faceţi?

-Apelăm la familie, la prieteni. De obicei avem o sumă de bani „de urgență” pentru situații neprevăzute, care se pot ivi oricând în larg. De multe ori, când a fost nevoie de reparații costisitoare, însă, ne-au ajutat prietenii și familia, nu neapărat cu bani, ci găsind și trimițându-ne piesa respectivă.

Alternaţi perioadele de navigare cu cele de călătorie pe uscat. De ce ţi se face dor mai repede, de mare sau de ţărm?

-Navigaţia devine un mod de viaţă. În general, când suntem într-o expediţie montană ni se face dor de mare. În lungile traversări povestim despre munţi.  

Cam câte mile marine are Phoenix la bord?

-E mult de adunat. De două ori și jumătate înconjurul lumii, la care se adaugă și alte traversări. Eu am parcurs aproape 35000 de mile marine la bordul lui Phoenix.

Ai revenit în România pentru o perioadă, pe care o petreci într-o cabană la Lacul Roșu. Ce a întrerupt călătoria?

-Am revenit acasă după mai bine de un an și jumătate. Doream să-mi revăd familia, prietenii. E dureros să constaţi după atâta timp că unii dintre ei nu mai “răspund la apel”.

Iubești România. Ce te face să speri, să nu cazi în dezamăgirea cronică și plină de resentimente de care suferă mulţi români?

-Nu cred în atitudinea defetistă, pasivă la modul autodistructiv în fața vieții. Doar de noi, de fiecare, depinde să realizăm ceva bun. Am văzut oameni cu adevărat foarte săraci, care își purtau sărăcia cu demnitate, nu se lamentau. Erau și foarte împăcaţi cu soarta, optimiști. Sunt un bun exemplu.

Sigur există oameni care cred în visul pe care vi-l faceţi voi realitate, și sunt inspiraţi de ceea ce faceţi. Dacă vrea cineva să contribuie la continuarea drumului Speranţei renăscute ca Phoenix, cum ar fi cel mai ușor să o facă?

-O mai bună mediatizare a ceea ce facem noi ar fi de folos. Avem foarte mult material filmat, în format HD. Chiar nu e nicio televiziune interesată de astfel de performanţe românești? Scuza că lumea nu este interesată de acest gen de expediţii nu este valabilă. Sunt mulţi români care au citit articolele de pe site-ul nostru, www.panzelesus.ro, și care au văzut serialul realizat. Am primit mesaje de încurajare.

-Tu ai ales călătoria și navigaţia, dar există infinit de multe alte moduri de a trece dintr-o criză personală într-o viaţă plină. Ce ai spune, din experienţa ta, ca să dai speranţă celor care vor să renască precum pasărea Phoenix, dar încă nu știu?

-Ca femeie, pot spune că atunci când vrei să schimbi ceva în viaţă, nu mergi la coafor și îţi schimbi culoarea părului. Situaţia de criză este de fapt efectul unui management defectuos al propriei vieţi. Este atunci un bun prilej pentru introspecţie. Întrebări de genul: ce vreau eu de la viaţă? – în plan personal, profesional, familial – sunt absolut necesare. Victimizarea nu este o soluţie. Există în fiecare un mare potenţial de a se re-crea, de a se reinventa, asemeni păsării Phoenix.



Citiţi şi

Sfânta

Am fost, am văzut, recomand: Malta

De mâine, te voi uita, dragul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,811 views

Your tuppence

  1. Liana Oprea
    Liana / 29 March 2012 19:13

    O să spun acum ceva ce probabil Cătălina știe, dar nu se prea spune. Mare parte din dezinteresul față de acest tip de întreprinderi este de fapt o invidie prost mascată („ete și la ăștia… pot și eu, da nu vreau, că am lucruri importante de făcut” – Cătălina, Marius și alții ca ei sunt o oglindă a adevarului, care amenință neputința și o arată așa cum e, nefardată). Odată ce treci de orgoliu și egoism nu ai cum să nu te îndrăgostești de astfel de oameni și de ceea ce fac ei, să vrei să-i sprijini să continue. Așa că putem începe prin a-i invita să dea un share pe altruiști, pe inspirați, pe călători, pe visători și pe cei pe care îi bucură viața în general, nu doar viața lor.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 17 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro