Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Plec!

24 January 2019

Sunt o femeie de 40 de ani, divorțată de cinci ani și, de atunci, singură. A fost alegerea mea. Am avut nevoie de o perioadă de liniște, de detașare, o perioadă pe care să mi-o dedic mie însămi, într-un mod care ar putea fi interpretat ca egoist, căci nu am mai fost dispusă să mai pierd timpul căutându-le altora în coarne pentru ca apoi, la un moment dat, sătui, să-și ia valiza și să plece.

Da, atât de simplu a fost divorțul despre care, de-abia acum, iată, mă simt pregătită să vorbesc. A venit într-o seară de la serviciu, știam că este obosit, îi respectam munca și faptul că alesese un program prelungit („o fac pentru noi, dragă”) și îl așteptam cu masa pusă. Totuși, a întârziat atunci mai mult decât de obicei și când mă pregăteam, îngrijorată, să-l sun, a intrat pe ușă. Și-a trântit geanta și haina, aproape că și-a aruncat pantofii din picioare și a venit direct la masă. L-am văzut că este prost dispus și nu am vrut să-l mai deranjez cu întrebări. Aveam încredere în el și am preferat să aștept să-mi spună el ce se întâmplase.

femeie 40 de ani

Dar el era tot mai nervos, a gustat din mâncare și, pe motiv că se răcise, a trântit farfuria de masă și a început să mă ia la rost:

– Eu muncesc de nu-mi văd ochii și tu așa mă aștepți? E lipsă de bun simț, eu nu mai rezist așa. Plec!

Și chiar asta a făcut atunci, pe loc. Nu și-a luat decât o valiză în care înghesuise haine bărbătești noi, căci dulapul lui părea neatins, gata făcută și ascunsă în debara, valiză pe care eu nu o observasem, deși nu cred să fi fost făcută mai devreme de dimineață, când eu eram deja în drum spre firma la care lucrez. Așadar, scena nu fusese decât un pretext jenant, el deja avea totul plănuit. Am înghițit în sec, tristă și nedumerită. Relația noastră scârțâia, dar niciodată nu discutasem despre divorț, niciodată nu ne reproșasem nimic, niciodată nu ne exteriorizasem nemulțumirile. Și rău am făcut… În plus, nu se mai purtase vreodată atât de grosolan cu mine. De fapt, procedase așa doar pentru a ieși definitiv și cât mai repede din casă. Și din viața mea.

Restul tevaturii, actele și formalitățile s-au rezolvat rapid, fără probleme și prin intermediari, căci nu a vrut nimic, nici măcar un capăt de ață și asta ca să evite să-mi dea vreo explicație, cât de simplă, cât de imbecilă, cum consider că aș fi meritat după atâția ani de căsătorie. Nici măcar nu mi-a spus ce vrea să fac cu garderoba lui, unde să-i trimit costumele și colecția lui de pantofi bărbătești, pantofi impecabili, de care era foarte mândru, ca de o carte de vizită a eleganței masculine, cum îi plăcea să spună.

Așa că am strâns și eu tot ce-i aparținuse vreodată și tot ce mi-ar fi adus aminte de viața noastră în comun. Nu am fost atât de radicală, ca el, dar am depozitat totul undeva, în caz că vrea să vină să și le recupereze vreodată. Inclusiv albumele de fotografii, cadourile, scrisorile și, desigur, verigheta. Așa am început perioada mea de convalescență și iată că au trecut cinci ani de atunci și încă nu am simțit nevoia să iau totul de la capăt, implicându-mă într-o nouă relație. Nici măcar nu caut, nu aștept și nu-mi doresc, cel puțin nu acum, să o iau de la capăt…

Ce voiam să vă spun… Sunt o femeie de 40 de ani, divorțată de cinci ani și, de atunci… fericită!



Citiţi şi

V-a fost dat să iubiți pe cineva vreodată cu toată ființa?

Cum să refuzi fericirea? Cum? Cum?

În fiecare bărbat adevărat zace un fătălău

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro