Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

S-ar putea să am în mine ceva din nebunia lui Don Juan

17 March 2018

ANDRA TISCHERReintrase în viața mea recent… de fapt, dacă fac un exercițiu de evocare, traiectoriile noastre existențiale s-au întretăiat contrapunctic, la intervale destul de mari de timp și spațiu, vorba lui, noi am fost mai mult prieteni decât profesor și elev, iar aici nu puteam decât să îi dau dreptate, pentru că între noi se născuse din prima zi o legătură pe care amândoi o conștientizasem ca venind din vremuri imemoriale, reluată fără nicio umbră de greutate… 

În liceu, trebuia mereu să păstrez acea atitudine de subordonare, de distanță pe care o impunea regulamentul școlar, dar în mintea mea orele lui erau adevărate spectacole, mai ales că materia îmi permitea să îl joc pe scena minții cum voiam, să îl port prin războaie și desigur, să iasă întotdeauna învingător, cu oricine ar fi luptat… Ne mai vedeam la câte un ceai în după-amiezile de Cenaclu, momente în care ne regăseam într-o formulă mai intimă, apropiați prin Poezie, abstrași din proza cotidiană.

Regretul meu fusese dintotdeauna legat de faptul că nu aveam niciodată prilejul să ducem o conversație la bun sfârșit și rămâneau nedezlegate pentru mine atât de multe subiecte incitante despre artă, literatură, filozofie, sau toate la un loc, pentru că omul era o enciclopedie ambulantă. Știa pe de rost toate evenimentele istoriei universale și le exersa citind numărul de înmatriculare al tramvaielor din București, în vremea studenției (ce-i drept, o perioadă despre care mi-a vorbit de puține ori, era un soi de reticență care îl făcea să încheie repede subiectul sau să îl mascheze prin vreun cancan), citise cărți serioase, nu numai de specialitate, cam cât să garnisești o sală de conferințe a Palatului Parlamentului cu ele și avusese prieteni pe sprânceană, intelectuali boemi, dedați vieții ”de artist” (citez dintr-o memorie aburită: ziua vesel, noaptea trist), conaisseuri într-ale misterelor bahice și iubitori de frumos, în forma lui (cea mai) umană… Cunoscând lucrurile din perspectiva asta, descopeream în el partea fascinantă a unei persoane care trăia viața poliedric, experimentând cu o determinare impresionantă fiecare oportunitate de a ieși din tipare, de a evita acea clișeizare existențială în care, volens nolens, ne regăsim de la un moment dat.

Îmi dăduse întâlnire la cofetăria centrală (una singură mai rămăsese în orașul acesta de provincie) – jumătate cafenea, cealaltă jumătate, un fel de bodegă unde se fuma și se bea bere la halbă – iar când am ajuns mânca o ciorbă – de fapt savura, pentru că părea adâncit cu toate simțurile în lichidul din care aburi molatici desenau nori ascetici și mi s-a părut destul de șuie combinația cu amandina care mă aștepta pe masă, gătită ca o marchiză de Pompadour varianta afro (fără prejudecăți).

– Nu te-ai schimbat deloc, parcă întinerești, mă bucur mult să te revăd, câți ani au trecut de la întâlnirea din București, rostise cu deferență și ușor precipitat.

Se petrecea cu el, în el, ceva care a declanșat în mine valuri periculoase. Totodată, am fost sigur că va urma o discuție cu totul altfel decât celelalte, pentru că mă privea în adâncul sufletului, unde-și căuta o portiță… Văzând că nu-mi pot reține curiozitatea provocată de poza serioasă pe care o luase, cu ochelarii sprijiniți de vârful nasului și cu ochii ancorați peste rama albăstrie, mă fulgeră din scurt cu câteva întrebări ”de rutină”

– Ce-i pe-acasă, toate bune, soția? Copiii? Pe la serviciu, merge treaba? 

Cel mai simplu și nedureros era să concentrez răspunsurile într-unul singur, foarte convingător, speram: daaaaaa… L-am făcut KO sau vrea să treacă repede la subiectul pentru care ne unisem drumurile, și mă uit la ceas, căutând un colac de salvare… dar nu, nu evită și repede întrebarea:

– Mai scrii?

Mă bâlbâi în timp ce reproduc din memorie, cu voce egală…

– În definitiv, suntem stăpânii atotputernici ai țării din noi, cu munții, apele și văile ei nesfârșite, pictăm în negru, alb sau roșu (uneori albastru, exprimând puritatea și absolutul, inspirația sau aspirația) aerul care ne împresoară, turnăm în zale frumusețea și dezlegăm din noi haosul… Nu poți fi fericit dacă nu crezi în puterea de nedescris a minții tale creatoare, demiurgică forță a naturii din propriul tău suflet. Porțile care se deschid sunt pentru cei care își asumă experiența Infernului, singura cale către Paradis…

Îi place și se binedispune subit, toarnă cu spumă un pahar de vin roșu pentru fiecare și brusc, am revelația că se schimbă totul, radical…

– Am mai scris și ceva de dragoste, îl incit, pentru că e subiectul preferat al amândurora, și, în timp ce face ochii mari, apăs cuvintele care încep să mi se dea, deși le crezusem pierdute…

Aveam în minte imaginea ei din ultima seară când am văzut-o, era atât de fericită încât își aprinsese țigara la capătul greșit, vorbise vrute și nevrute în timp ce o priveam pierdut, mângâindu-i mâna mecanic, cu gesturi aproape brutale, ca și când aș fi încercat să conștientizez prezența ei în aceeași cameră cu mine, ca și când nu puteam să concep fericirea de a o fi avut acolo, la doi pași, mai vie ca niciodată, mai aprinsă ca niciodată…

Profesorul e fericit și, fără îndoială, transpus. A venit acasă, cum se zice, i s-a îndulcit sufletul, rămâne urmă pe paharul aburit pe care îl ține între buze, lipit ca într-o fină sărutare. Și-a dat jos ochelarii și în privirea lui citesc romane de dragoste proaspăt scoase de sub teasc…

– Știi ce e curios? Că ne despart atâția ani, dar mereu mă gândesc la ceea ce scriai, am păstrat jurnalul tău și îl recitesc, descopăr de fiecare data, la fiecare lectură, că m-ai înțeles… 

I-am susținut privirea și s-a înflăcărat, mesteca într-un fel anume cuvintele, ca la o pledoarie, își rotea mâna stângă în aer în cercuri rotunde și n-aveam niciun dubiu că se imaginează în clasă:

– Nici nu-ți poți da seama în câte feluri și tonalități, în câte nuanțe și forme poți iubi și cât de mult te poți schimba, cu fiecare poveste de amor prin care treci… S-ar putea să am în mine ceva din nebunia lui Don Juan, că prea am știut să trăiesc viața din plin și să adun din ea toată seva argintată a înțelepciunii, pentru că, vezi tu, a iubi înseamnă a deveni, e o creștere în spirit, dacă știi să te nutrești din ea ca dintr-o carte de înțelepciune… Oamenii nu înțeleg, nu vor să înțeleagă mai mult decât le impune norma socială, traiul de azi pe mâine, în contingent… N-o să poți uita așa de repede, cum ai vrea, nu poți să apuci pe niciun drum, înaintea ta deșert cât vezi cu ochii…

Cred că mă uitam ușor mirat, îmi erau cunoscute și cuvintele, și emoția, și spaima, mă citea literă cu literă, Doamne, își dăduse seama sau era întâmplare?, mi-a făcut semn să-mi descrețesc fruntea și să zâmbesc, mă întrebam ce impuls îl făcuse atât de direct în verb, atât de lipsit de subtilitate.

 – Tu chiar ai iubit toate femeile așaam trecut, la rândul meu, peste orice introducere. Se spărsese între noi orice graniță, căzuse zidul Berlinului dintre vârsta și relația noastră, eram acum doi confesori, față în față, dezbărați de orice taină și faptul că își aprinsese o țigară – ceea ce făcea doar când se relaxa – îmi dădea curajul de a trece peste orice prejudecată, și, în fapt, nu făcea decât să transfere asupra mea o lumină sufletească pe care, straniu, o simțeam atât de familiară.

tumblr_mcmlhdIZEj1qbilh4o2_r1_500

Sursă foto: rareaudreyhepburn.com

– Fiecare femeie are ceva unic, în felul ei, și, prin urmare, le iubești în moduri diferite, dar nu toate se deschid înaintea ta, ca să le vezi sufletul, să îl pipăi și să așezi asupra lui sărutul cast, etern: una te vrăjește cu privirea ei în care mări albastre scaldă răsărituri și apusuri, dar nu poți vedea dincolo de ele, pentru că îmbrățișarea lor e fugară precum valul care-și lasă spuma trecătoare la mal, alta își mlădie trupul așa încât în tine se-ntrupează câte o Afrodita la fiecare ceas de tainică întâlnire, dar n-are harul de a te privi direct în suflet, să ți-l întoarcă pe dos, poate câte una m-a atras prin istețimea ei neprefăcută sau prin sclipiri intelectuale nemaipomenite, dar m-au înstrăinat prin întinderea de gheață prin care trebuia să-mi caut drum spre inima lor… Nu știu cum se face că n-am găsit niciodată ceea ce căutam la o femeie: acea senzație de perpetuă mirare în fața ei, fluidul care să-mi curgă prin mâini spre trupul și inima ei, setea aceea metafizică de a o lipi cu sângele meu din locul de unde s-a smuls la facerea lumii, freamătul acela și neliniștea vibrantă pe care o simți egal și atunci când e cu tine, și în absența ei… Cu alte cuvinte, dacă vrei, sentimentul acela inefabil că îți aparține din prima clipă în care o vezi, și că o cunoști până la ultima îndepărtată celulă din corpul ei, și că orice ai face, chiar dacă ai pleca definitiv la polul opus, o vei lua cu tine, chiar fără voia ei. Femeia ta e mister ca și moartea, și îți aparține într-un singur, unic, inalienabil exemplar, degeaba o cauți în sute de alte femei, vei ști cu certitudine lucrul ăsta atunci când îți va fi dor de ea. Absența ei e proba in-du-bi-ta-bi-lă – a rostit atât de grav, sacadat, ultimele cuvinte, de parcă mi le-ar fi încrustat pe coloana vertebrală cu un fantomatic instrument de scris – a prezenței sale în tine, mă înțelegi? Uneori o descoperi prea târziu și n-ai puterea sau știința de a o recupera… Ești paralizat, te descoperi în cea mai ingrată ipostază umană și nu te poate ajuta nimeni, pentru că devii propriul tău inflexibil judecător, singurul care te acuză și te apără, simultan, invocând legi sufletești numai de el știute, imposibil de înțeles.

Mă uitam la el ca venit dintr-o altă galaxie, cum descompune din mine bucată cu bucată, cu mâna goală, și jur că nu înțelegeam, deși dădeam din cap să nu-l dezamăgesc, cum ghicise totul…

–  Suntem condamnați la singurătate, în doi, în trei, în câți om fi, pentru că ne lipsește curajul de a pune capăt lucrurilor care ne distrug liniștea, nu putem trăi decât în corzi, mereu aparținem altora, numai nouă înșine nu găsim calea să ne dăruim pe de-a-ntregul…”Ca să pot muri liniștit, pe mine, mie, redă-mă…”, bietul Eminescu, zic ei, a murit nebun… Toată viața e o stradă pe care o străbați într-un singur sens, din casă-n casă te poartă o soartă niciodată solidară, descoperi câte puțin din fiecare sentiment, mulți se limitează să stea la căldură, să doarmă bine, să aibă ceva de mâncare și o cană de ceai, nu-și imaginează că dincolo de porți se întind, cât vezi cu ochii, terase de viță de vie albastre, în care mustește vinul cel mai nobil. Nici nu pot, nici nu vor să vadă… iar noi suntem nebuni, dar nebuni de dor, de iubire, de visare, de dorință…

Abia acum înțeleg că nu ne putem ascunde la nesfârșit de noi înșine. Suntem născuți din dor, cu dor și toată viața noastră se desfășoară în umbra acestei stări – fericite? Nu e de ajuns că purtăm în fiecare celulă a noastră amintirea celuilalt, ca o cicatrice uriașă care amintește la orice mișcare de trupul care s-a desprins din noi, ne însoțește – în plus – tânjirea, ca o febră, care în același timp omoară nervii dar curăță carnea… Printr-un mecanism subtil, infailibil, crește, se ramifică, capătă proporții negândite și ne aduce în matca propriului suflet, ca și când ne-ar cufunda cu mintea în suflet, cum silești un câine sclifosit să mănânce, băgându-l cu botul în vasul cu mâncare. E o mișcare de șah, în alb și negru, în zile și nopți, ești recunoscător că simți și ești uneori chiar exaltat („Oare câți au parte de o asemenea experiență? Cât de mult mă diferențiază de ceilalți…”), numai dorul poate stârni în tine furtuni neînchipuite de fericire. Atunci e creator și se lasă în mâna ta, să îl torni în cuvinte: „Pe buzele mele, urma sărutului nerostit…”, scriam cândva, gândind, vibrând… Dar urma negreșit – și acest „dar” devine o fantomatică nelipsită compensație, în sensul că e mereu acolo, fără să îl bănuiești măcar și întotdeauna te ia pe nepregătite – acel moment de îndoială – regina sau nebunul?

M-a privit o secundă cât o eră glaciară, lăsându-mi spațiul necesar pentru gândurile care mi se citeau de fruntea încordată și a început să mănânce încet amandina pe care mi-o cumpărase, cu ochii scânteind în cristale albastre. L-am auzit întrebându-mă șoptit, mai degrabă simțit, binecuvântare sau blestem? Am ridicat paharul la buze, m-am pomenit murmurând nu voia mea, ci Voia Ta să se facă, și m-am revăzut în ultima seară, când, după atâtea încercări de a te revedea, sfâșiat între dorință și neputință, am hotărât că e mai bine să ne despărțim, fără a fi fost vreodată împreună decât în cer, actori ai inimaginabil de albastre nunți în cer, pentru că, spuneam eu, între a ucide dragostea și a o lăsa să moară optez pentru prima variantă, mai dureroasă, ce-i drept, și mult mai lentă, luciditatea făcându-te să participi cu toate simțurile la dezastru… Am realizat că uitasem să-ți scriu ceea era mai important:

Te port cu mine pretutindeni. Suntem un singur ochi, care măsoară eternitatea şi dincolo de ea. Suntem o unică mână, care ştie să le-adune și să le scrie pe toate cele văzute şi nevăzute. Suntem o singură vorbă, pe însângerate buze, căutând un singur lucru: cerul care să ne cuprindă visele, atunci când marea nu mai e de ajuns.

L-am dus cu mașina până acasă, între noi doar stătea doar aerul în care tăcerea își țesea, mai departe povestea de gânduri, de vise, de iluzii, de păreri. O altă întâlnire providențială în urma căreia înțelegi că ești fericit că nu ești singurul nebun…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu există finaluri fericite

Complet întâmplător, aflase de existența noii lui secretare

Te rog să nu pleci astă seară

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
752 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro