Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Să recunoaştem: munca ne face să ne simţim groaznic!

7 March 2019

Chiar dacă nu o acceptăm sau nu o conştientizăm, cei mai mulţi dintre noi trăim pentru muncă. Mai exact, nu muncim pentru a trăi. Acesta este subiectul unui editorial publicat de jurnalistul Derek Thompson de la publicaţia americană The Atlantic. Concluziile acestuia sunt radicale: americanii muncesc mai puţin, dar categoriile educate au ajuns să se identifice cu jobul. Potrivit autorului, asta aduce după sine şi insatisfacţii personale. Însă, de ce să ne minţim? Fenomenul denumit “workism” de Thompson capătă amploare şi la noi în ţară, iar efectele sunt resimţite, în special, în sânul familiilor.

Dar să vedem câteva dintre ideile redate în editorialul din The Atlantic:

  • Pentru elitele educate, munca s-a transformat într-un fel de religie identitară, care promitea multe, dar care nu oferă şi rezultate. În eseul Posibilităţi economice pentru nepoţii noştri, publicat în 1930, economistul Maynard Keynes prevedea că în secolul 21, săptămâna de lucru va avea doar 15 ore, ceea ce va crea premisele unui weekend de 5 zile, iar societatea se va confrunta cu o nouă mare problemă: ocuparea timpului liber.

A Farmer Reading His Paper. Photographed by George W. Ackerman, Coryell County, Texas, September 1931

Epuizarea la locul de muncă este una dintre cele mai acute probleme ale secolului 21

Această viziune a devenit atunci foarte populară. Într-un articol din The New York Times, publicat în 1957, scriitorul Eric Barnouw a prezis chiar că, pe măsură ce munca va deveni mai uşoară, identitatea noastră va fi definită de hobby-uri şi de viaţa de familie.

Epopeea găsirii unui loc de muncă

Aceste predicţii nu erau în totalitate greşite. După unele păreri, americanii muncesc mai puţin decât obişnuiau s-o facă în trecut. În medie, timpul efectiv de lucru la nivel anual s-a scurtat cu peste 200 de ore. Însă aceste cifre nu spun toată povestea. Oameni cu stare şi educaţie superioară, în special bărbaţi, muncesc acum mai mult decât o făceau cu decenii în urmă. Ei sunt învăţaţi încă din adolescenţă să aibă pasiune pentru cariera lor şi, în cazul în care nu au o vocaţie, să nu înceteze căutarea acesteia.

Economiștii de la începutul secolului XX nu au prevăzut că munca ar putea evolua dintr-un mijloc de producție materială într-un mijloc de producție de identitate. Mai exact, au omis să vadă cum, pentru săraci şi clasa de mijloc, munca va rămâne o necesitate, dar pentru elita educată se va transforma într-un fel de religie. Să-i spunem workism.

  1. Evanghelia muncii

Declinul credinţei tradiţionale în America a coincis cu explozia ateismului de tip nou. Unii oameni venerează frumuseţea, alţii entităţi şi doctrine politice, iar o altă categorie îşi adoră chiar propriii copii. Însă toată lumea venerează ceva. Iar workism-ul este una dintre aceste religii.

Ce este workism-ul? Este acel crez că munca nu este necesară doar producţiei economice, dar este însuşi miezul identităţii individului şi al scopului acestuia în viaţă; de asemenea, convingerea că orice politică în sensul promovării bunăstării trebuie să îndemne neapărat la mai multă muncă.

Homo industrious nu este un personaj nou în peisajul American. Visul American – acel mit conform căruia munca asiduă garantează succesul – a obsedat de mai bine de un secol populaţia cu ideea de succes material şi efortul epuizant necesar în tentativa de a-l obţine.

Nicio altă ţară din lume, la fel de productivă ca şi Statele Unite, nu are o medie mai mare de ore muncite anual. Iar diferenţa se adânceşte. Americanii muncesc mai mult, au vacanţe mai scurte, primesc ajutor de şomaj mai mic, la fel şi beneficii de handicap sau pensii, şi se pensionează mai târziu decât oamenii din alte societăţi înstărite, arată Samuel P. Huntington în cartea sa din 2005 Who Are We? The Challenges to America’s National Identity (n.r.: Cine suntem? Provocările Identităţii Naţionale a Americii)

O categorie a condus, în mod special, la această diferenţă: bărbaţii bogaţi. […] Astăzi, este corect să spunem că bărbaţii din elita americană s-au transformat în workaholici de nivel mondial, cu mai multe ore de muncă decât oamenii săraci de pe continentul american, dar şi decât cei bogaţi din ţări cu o situaţie economică asemănătoare. Această turnură sfidează logica şi istoria economică a ţării. […]

La Începutul secolului 20, americanii îşi umpleau timpul liber cu un film la cinematograf sau cu un meci. Acum, bărbaţii bogaţi nu îşi mai permit acest lux. În schimb, îşi folosesc averea ca să cumpere cel mai ciudat premiu: mai multă muncă!

Poate că orele suplimentare sunt parte dintr-o cursă pentru statut social a elitelor înstărite. Sau poate că logica nu trebuie privită din perspectivă economică. Totul este emoţional, chiar spiritual. Cei mai educaţi şi cei mai avuţi americani, care pot face orice îşi doresc, aleg birourile din acelaşi motiv pentru care un creştin practicant se duce la biserică duminica: aici se simt ei înşişi. […]

Daaaa, să începem munca după 10!

Workism-ul a început cu bărbaţii bogaţi, dar fenomenul se răspândeşte şi înspre alte categorii de sex şi vârstă. Într-un studiu din 2018, efectuat la universităţi de elită, cercetătorii au aflat că, pentru femei, beneficiul cel mai important pe care îl aşteaptă după terminarea studiilor nu este un salariu mare, ci mai multe ore de muncă la birou. Cu alte cuvinte, instituţiile de învăţământ creează deja dispoziţia pentru o astfel de gândire. Mai mult, 95% dintre cei intervievaţi susţine că un loc de muncă plăcut este extrem de important pentru ei, ca adulţi. Această prioritate a adunat cele mai multe opţiuni, spre deosebire de altele precum ajutorarea persoanelor nevoiaşe (81%) sau căsătoria (47%). Găsirea sensului vieţii la muncă bate familia sau bunătatea faţă de semeni în topul ambiţiilor tinerilor de astăzi.

[…]

Nu este nimic în neregulă cu munca, mai ales când aceasta este necesară. Şi nu este niciun dubiu că obsesia elitelor pentru sensul muncii va produce o serie de învingători la loteria workistă: ocupaţi, bogaţi şi împliniţi. Însă o cultură care care canalizează visurile de împlinire către joburi bine plătite nivelează terenul pentru anxietate socială, decepţii de masă şi, inevitabil, epuizare.

Apariţia claselor profesionale şi a coporaţiilor birocrate la începutul secolului 20 a creat această călătorie modernă spre atingerea unei cariere, ghidată de acronime precum CP, SVP, CEO. De aceea, pentru workist-ul de astăzi, orice este sub acest obiectiv este sinonim cu o viaţă irosită.

[…]

Diferenţa dintre aşteptări şi realitate este reţeta pentru dezamăgire severă şi poate fi o explicaţie pentru creşterea procentelor în ceea ce priveşte cazurile de depresie în Statele Unite, mult mai mari în 2014 faţă de anii ’80.

Unul dintre avantajele de a fi practicant al creştinismului, islamismului sau al zoroastrismului este acela că aceşti oameni cu frică de zeităţi îşi pun credinţa într-o forţă intangibilă şi de netăgăduit a binelui. Însă munca este tangibilă, iar succesul este de multe ori fals. A face din asta partea centrală a vieţii individului este echivalent cu a pune sinele acestuia în mâinile mercuriale ale pieţei. A fi workist înseamnă să venerezi un zeu înarmat.

  1. Workist-ul Milennials

Generaţia Millenials, născută în ultimele două decenii ale secolului 20, a apărut pe lume într-o epocă în care workism-ul curgea deja prin venele societăţii americane. Pe Coasta de Vest, sectorul tech deja evolua, unind milionari care combinau vise utopice cu o mentalitate de tip “fă ceea ce îţi place”. În acelaşi timp, pe Coasta de Est, preşedintele Clinton prelua discursul neo-liberal al lui Reagan şi George Bush Sr. şi semna legi care făceau din muncă nucleul politicilor de bunăstare.

Aşa cum spunea Helen Petersen într-un eseu viral cu tema “Epuizarea generaţiei Millenial”, aceşti indivizi au fost introduşi pe parcursul celor două decenii în adevărate maşinării de optimizare individuală a sinelui. Au fost nevoiţi să treacă printr-o copilărie plină de activităţi şi reuşite extracuriculare şi au bifat fiecare căsuţă din lista de obiective pentru atingerea succesului, doar pentru a vedea mai apoi cum economia le spulberă visurile.

Deşi nu este recomandat să punem 85 de milioane de oameni în aceeaşi oală, este corect să spunem că generaţia Millenials din America este definită colectiv de două traume externe. Prima este legată de datoriile studenţilor, care, în urma crizei din 2008, nu au mai reuşit să găsească joburi bine plătite şi ca urmare au adunat datorii uriaşe venite din plata studiilor care trebuiau să le asigure un trai mai bun.

A doua este legată de tulburarea cauzată acestei generaţii de apariţia reţelelor de socializare, care au amplificat dorinţa lor de a crea o imagine a succesului, personal, al prietenilor şi chiar al părinţilor.

Însă vizualizarea succesului poate fi dificilă. Spre deosebire de industriile unde rezultatele sunt tangibile (minerit, construcţii etc), unui programator sau publicitar îi este mai greu să-şi prezinte reuşitele. Cu cât mai alb gulerul lucrătorului, cu atât mai invizibil produsul muncii lui.

Astăzi, atenţia muncitorilor se îndreaptă spre social media pentru manifestarea realizărilor proprii. Mulţi dintre ei petrec ore întregi la crearea unei realităţi paralele, cu zâmbete, fără urme de stress, peisaje desprinse din vederi şi spaţii de lucru perfect luminate.

Printre angajaţii din generaţia Millenials, se pare că orele suplimentare şi epuizarea sunt celebrate. La fel ca tuturor celorlalţi oameni, acestora le pasă de venitul lor. Însă, pentru această generaţie, un job înseamnă mai mult decât un salariu, este un scop în sine.

Problema cu acest crez – Slujba ta de vis este acolo, nu înceta să te zbaţi pentru ea! – este că duce spre epuizare spirituală şi fizică. Orele suplimentare nu fac pe nimeni mai productiv sau creativ, ci fac oamenii să fie stresaţi, obosiţi şi irascibili. Dar mitul muncii peste program supravieţuieşte pentru că doar astfel se justifică bunăstarea extremă a unui mic grup de membri ai elitei tehnologice.

Este ceva distopic la sistemul economic care a convins cea mai îndatorată generaţie din istoria Americii să pună scopul înaintea salariului. Dar dacă ai vrea să creezi o forţă de muncă încurajată să facă ore suplimentare fără salarii mai mari, ce ai face? Poate că ai educa persoane tinere că venitul vine pe locul secund. Că un job nu este doar un job şi că singura recompensă a muncii este strălucirea inefabilă a scopului. Este un joc diabolic care creează o răsplată atât de ciudată, încât nimeni nu câştigă, dar toată lumea se simte obligată să plătească pentru totdeauna.

  1. Timpul pentru fericire

Trebuie să fac o confesiune. Sunt exact ceea ce critic.

Sunt devotat muncii mele. Mă simt cel mai împlinit datorită muncii mele, inclusiv de scrierea unui eseu despre muncă. […]

Unii workişti, de exemplu, se simt pe deplin împliniţi de munca lor. Aceştia, puţini la număr, par să fie motivaţi intrinsec şi nu simt nevoia de a face dovada zilnică a realizărilor lor. Dar menţinerea acestei integrităţi este tot mai dificilă într-o societate concentrată pe inventarierea succesului […] Poate deveni tot mai greu pentru aceşti angajaţi să fie sincer motivaţi şi fericiţi an de an, când există toată această competiţie în jurul lor. […]

Un procent de 87% dintre angajaţi nu sunt implicaţi la locul de muncă, iar numărul lor creşte. O soluţie la această epidemie de lipsă de implicare este aceea de a face locurile de muncă ceva mai puţin groaznice. Sau, o idee şi mai bună, de a minimiza importanţa muncii în viaţa individului. […]

În esenţă, americanii au uitat scopul iniţial al muncii: cumpărarea timpului liber. Majoritatea lucrătorilor sunt fericiţi când petrec mai multe ore alături de familii, prieteni şi parteneri, potrivit unei cercetări Harvard Business School. Într-unul dintre studii se arată că angajaţii cei mai fericiţi sunt aceia care au spus în ajunul absolvirii facultăţii că ar prefera ca viitoarele lor cariere să le ofere timp pe care să-l petreacă în afara birourilor şi să se poată concentra pe relaţii şi hobby-uri.

Cât de ciudat sună! Dar este exact aceeaşi perspectivă care l-a inspirit pe economistul John Maynard Keynes să prezică în 1930 că americanii vor avea în viitor weekend-uri de cinci zile, mai degrabă decât cinci zile lucrătoare. Există acest crez că munca nu este produsul vieţii, ci moneda de schimb. Ce alegem să cumpărăm cu ea este cel mai mare proiect al vieţilor noastre”.

Chiar dacă materialul se referă în special la societatea nord-americană, este uşor de văzut că mare parte din comportamentul prezent peste Ocean îşi găseşte corespondent şi la noi. De aceea, este justificat un îndemn la auto-analiză: tu de ce parte a baricadei te găseşti – a celor care folosesc munca pentru a-şi trăi viaţa sau a celor care trăiesc pentru muncă?

Articolul complet în limba engleză, aici.

Poate aveți curiozitatea și timpul să vedeți filmulețul de mai jos. Era în 2016… 🙂

Dacă răsfoind presă internațională sau națională (de ce nu?), dați peste articole interesante și credeți că le-ar folosi și altora ceea ce vi s-a părut vouă util, vă rugăm semnalați-ni-le. Poate și cu un scurt rezumat, dacă aveți darul de a face sinteze, poate cu o opinie. Trimiteți, fie doar link ul, fie și rezumatul și sau opinia, pe adresa office@catchy.ro. Mai mulți ochi, mai mulți căutători de calitate, nu poate fi decât mai bine. Vă mulțumim. 



Citiţi şi

„Cum adică nu porţi rochie lungă? Cum adică nu vrei flori la nuntă? Cum adică nu vine o artistă să îţi schimbe faţa?”

Divorțez, zice tata

10 teme de vacanță pentru părinți de la o super-învățătoare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
393 views

Your tuppence

  1. Femeile de 50+ vor domina lumea - Catchy / 8 May 2019 13:03

    […] de 50 de ani, trebuie să ţină ritmul. Avem nevoie să învăţăm această lecţie de la femei, aceea că viaţa înseamnă mai mult decât munca. Trebuie să ne dezvoltăm noi pasiuni şi să ţinem romantismul […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro