Întâi a ieșit din lift ea. Apoi, el. I-am văzut din nou la cină. A doua zi, pe o terasă suspendată deasupra mării, la o masă, sub umbrelă. În ziua următoare, iar la masă, pe-o alee, la plimbare pe-nserat. Nimeni nu le dădea nicio atenție, cum se ținea ei de mână. Într-a patra zi, tot pe terasă, le-am zâmbit de la masa de lângă și i-am întrebat dacă i-ar deranja să schimbăm câteva vorbe. Nicidecum. M-am mutat la masa lor și fiindcă ei erau atât de liberi, n-am mai simțit nicio diferență, nicio stânjeneală.
Ea, Sally, el, Erwin. Ne-am strâns mâinile. A lui fermă la strânsoare, a ei, tremurată, cu degetele rigide, ca apucate brusc de un cârcel. 37 de ani, amândoi, dar par mult mai tineri. Se cunosc de când aveau 16, dar numai de patru ani sunt “împreună”. Fiecare poate merge și singur. Puțin, caraghios (funny a fost cuvântul ei) și atunci numai cu sprijin. În rest, în scaune cu rotile…
Și îndrăznesc: cum e viața voastră? “Normală. Nu știm cum e să fii altfel, așa ne-am născut… deci nu tânjim după ce n-am fost niciodată și facem tot ce ne permite starea în care suntem.” Ea e purtătoarea de cuvânt. Au terminat școli normale, nu speciale. De mică a fost singura diferită de ceilalți. A făcut echitație, o vreme. Terapeutic. N-a mers. Dar pe cal se simte mai în siguranță și mai în echilibru decât pe pământ, pe picioarele ei. Nu lucrează nici unul. Nu pentru că n-ar vrea, că ar mai putea face una-alta, dar dacă ar lucra, ar pierde alocația primită pe viață de la stat.
Sunt flamanzi și trăiesc la Bruxelles. Nimeni, acolo, nu stăruie cu privirea pe ei, nu e mai politicos ori mai nepăsător, mai amabil ori mai cinic decât sunt oamenii de obicei unii cu alții. Au avut noroc că s-au născut în Belgia. Au călătorit destul încât să spună asta. “În unele locuri n-am mai văzut pe nimeni ca noi. Și mi-era greu să cred că suntem singurii…” Sigur că nu erau singurii. Doar că, și dacă s-au construit rampe proaspete, în unele locuri, oamenii ca ei nu-și permit multe lucruri în afară de a respira. Gâfâit.
Am curiozități cărora nu le pot da glas. Mă gândesc la toate cele pe care le putem noi, întregii, funcționalii, și ei nu. Sunt ei triști, amari, disperați, îngrijorați, se simt neputincioși? Nu, la fiecare. Împăcați? Da. Independenți? Da. S-au învățat unul pe celălalt și de patru ani le este mai bine și mai ușor în doi. În intimitatea lor, câteodată, un scaun îi ține pe amândoi în brațe.
Îi privesc îndepărtându-se spre faleză. Întâi coboară el rampa. Întoarce scaunul, o așteaptă, fac din mână și se duc. Se mai întorc o dată să-și ia la revedere. Amândoi, într-un sincron exersat, jucăuș, de show. Fără să fi întors înainte capul să vadă dacă mai sunt acolo. Plec și eu. Soarele apunea fix între ei. Pe cine-am auzit ultima oară blestemându-și soarta pentru un motiv de toată jena? Mă tem că pe mine…
Citiţi şi
Viitorul care ne depășește? Episodul 2 – Peter Thiel: ideologul rece al elitei tech
A fost o vreme când era invitată peste tot
Post-sapiens: omul care începe să se re-proiecteze
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
