Un nume mitic, pentru care Eliade are o slăbiciune declarată, este Ileana, nume asociat zeiţei Diana (Iana), spirit al pădurilor, dar şi paznic al porţii solstiţiale. Iana este perechea lui Ianus cel cu două feţe, patronul lunii ianuarie, dar şi zeiţa care păzeşte poarta Lunii. Ianua înseamnă poartă în limba latină, iar cele două personaje cnţin sugesttia acestui cuvânt în numele lor. După Pârvan şi Eliade, numele Diana a înlocuit numele local al unei zeiţe autohtone geto-trace, devenind zâna (<dziana) în româneşte. În plus, derivând de la aceeaşi rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, zăpăcit, cu minţile aiurea, nebun, adică luat, răpit de Diana sau de zâne” , conduce spre existenţa unui cult dedicat zeiţei silvestre, perpetuat prin sărbătoarea Sânzienelor, marcată şi ea printr-o serie de ritualuri săvârşite la miezul nopţii, în pădure. De altfel există şi credinţa că cel care culege anumite plante în Noaptea de Sânziene poate deveni invulnerabil sau invizibil. Dar această operaţie cere iniţieri speciale.
Sânzienele sunt femei tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Sunt înaripate, nocturne şi le place să cânte şi să danseze. Uneori îi îmbolnăvesc pe cei care le văd dansând sau pe cei care încalcă anumite interdicţii, iar aceste boli nu pot fi vindecate decât de căluşari.” Într-un vechi basm românesc se spune că un păstor a fost răpit de zânele dansatoare şi purtat în zbor timp de şapte ani, după care l-au eliberat, dăruindu-i o carte magică, în care se aflau leacurile tuturor bolilor.
Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta, şi, prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.
În folclorul românesc, numele zeiţei Diana s-a păstrat în numele sărbătorii solstiţiului de vară (Sancta Diana > Sânziana), dar şi în numele personajului de basm, Ileana Cosânzeana. Aceasta apare uneori ca paznic al porţii, locuind într-un copac prin care se poate ajunge în lumea de dincolo. Făt Frumos trebuie s-o îmblânzească pentru a putea trece mai departe, ca într-un basm cules de Hașdeu ( Ileana Cosânzeana în copac).
Simbol al ambiguităţii, loc al plecărilor şi al sosirilor, legătură între lumi şi între stări ale fiinţei, în mitologia greacă, poarta este asociată cu diada Ianus-Iana. Socotit patronul lunii ianuarie – pragul între anul vechi şi cel nou -, zeul cu două feţe este şi paznic solstiţial, iar Iana-Diana, ca zeiţă a marilor iniţieri, păzeşte poarta misterelor. De fapt orice poartă deschide o cale, adică oferă accesul la cunoaştere, la iniţiere, sau cum spune chiar Eliade, pragul, uşa indică nemijlocit şi concret soluţia de continuitate a spaţiului; de aici, marea lor importanţă religioasă, deoarece sunt simboluri şi totodată vehicule ale trecerii. Alături de iniţiere, moarte, extaz mistic, credinţă, cunoaşterea absolută echivalează în iudeo-creştinism cu o adevărată mutaţie ontologică; fiind vorba despre o trecere paradoxală, care implică întotdeauna o ruptură şi o transcendenţă, poarta strâmtă sau întredeschisă devine, în multe tradiţii religioase, semn al pericolului, al unei încercări riscante şi dramatice .
Eliade are un roman intitulat Noaptea de Sânziene, în care personajul principal, Ştefan Viziru, are viziunea iubirii şi a morţii într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge mânat de un dor inexplicabil.
Astăzi este sărbătoarea solstiţiului mitic, 24 iunie, ziua Sânzienelor, adică a Dianei şi a Ilenelor.
(Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui Eliade)
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
