Sărbătoarea dubioasă a începutului de an școlar

Constantin Cucu

12 September 2016

Constantin CucuNu pot emite generalizări despre școala românească pentru că nu am informațiile necesare. Pot numai să transmit experiența avută cu fiica mea la școala (altfel, relativ celebră, măcar în cartier, dacă nu și în București) pe care a parcurs-o, în principal, fără entuziasm. Și probabil că, studiind nivelul cognitiv, nivelul de educație și deprinderile concetățenilor noștri, aș putea extrapola, măcar parțial, concluziile mele.

Copiii noștri sunt de fapt extrem de diferiți unii de alții ca aptitudini, motivații și capacități, ca și noi de altfel. Sistemul nostru de școlarizare încearcă să facă abstracție de asta și să-i înghesuie pe toți în matrița, adesea defectă, a programelor școlare, transformând individualtăți diverse în buchisitori și ambiționându-se să încarce cât mai mult din memoria copiilor noștri cu socoteli, comentarii literare și opinii glorificate despre istorie, pe premisa, falsă în opinia mea că, până la urmă, valoarea individului este o funcție directă a tuturor acestora. Valoare pe care, de altfel, școala românească își face un titlu de glorie în a o măsura și cuantifica în note, medii, teste și examinări, urmate de clasificări dorite a exprima succesul și șansa la un viitor decent.

Și este nevoie de ani, de decenii sau de o viață de om pentru a înțelege că, într-un final, din punct de vedere al fericirii, realizării personale, destinului și eficacității sociale, nici una din aceste clasificări nu funcționează și că, adesea, tot ce face școala românească este să trimită oameni cu memoria obosită și fără nici o deprindere spre locuri care nu li se potrivesc.

prima-zi-de-scoala

 

Școala noastră are un abord cantitativ, neprietenesc și intens conformizant, superior numai absenței oricărui tip de școlarizare. Elevul a încetat de mult să fie, prin prisma dorințelor individuale, a talentelor ascunse și a vocației încă nerelevate, centrul de interes al funcționării școlilor noastre. Totul este de fapt o japcă intelectuală, menită a face matematicieni din viitori pictori și filologi din potențiali candidați la Nobelul de matematică, istorici din fotbaliști și geografi din toți.

Profesorii noștri consideră că rolul lor este să predea același lucru dintotdeauna la cât mai mulți subiecți, să îi pedepsească, de obicei prin note, pe cei care se opun sau nu pot, și să răspundă la cât mai multe întrebări, în loc să încurajeze elevul să își pună singur întrebările și să îl asiste în a-și căuta răsunsurile.

Și este normal să facă asta; este al dracu’ de greu să încerci abordul formativ când poți să îți duci zilele în tradiția vehiculării de informații, fie ele cu valoare dubioasă în ceea ce privește viitorul copiilor. Cine ar face asta pe salariile de mizerie din sistem? Dar a pretinde că numai profesorii sunt de vină pentru perpetuarea acestei tradiții pernicioase a învățământului românesc este nedrept; adevărații vinovați sunt de fapt părinții.

Ei sunt aceia care an de an își duc copii la școală cu mândria și încrederea cu care propietarii de McLaren își trimit monoposturile la boxe, fără a se gândi vreo clipă că micuțul nevinovat ar putea fi de fapt doar un Logan, alergând în cursa nepotrivită.

Ei, părinții, sunt cei care hrănesc motivația negativă, de falsă și exacerbată competiție, și ei sunt cei care, în loc să studieze și să favorizeze vocația reală a copiilor, îi îndeamnă în fel de fel de curse nebunești și futile în speranța că aceștia vor atinge, cu prețul pierderii copilăriei, o clipă mai devreme, starea de fericire și de împlinire. De obicei acea fericire și acea împlinire pierdute de mult de părinte.

Este ceva grotesc și adânc deficitar în școala românească și una din mândriile mele personale este și aceea că, atât cât m-a dus capul, am ferit-o pe fiica mea de o parte din aceste excese; că am lăsat-o să își caute singură vocația, că nu am presat-o pentru note, că nu am încurajat în nici un fel competițiile absurde pentru note și statut școlar. Și, cumva, până acum cel puțin ea nu m-a dezamăgit.

Dar cum ar putea să mă dezamăgească? E fiica mea și ar trebui mult mai mult decât o notă proastă, un examen ratat sau mai știu eu ce clasificare mi-ar băga sub nas sistemul educațional românesc ca să mă dezamăgească!



Citiţi şi

Cine vrea să crească fetițe fericite?

Iertaţi-mă! N-am ştiut că aşa o să arate viitorul vostru

Dor de părinții mei, tineri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
949 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro