„Diferența dintre Bruges și alte orașe este că, în acestea din urmă cauți pitorescul, dar nu este foarte ușor să-l găsești, în timp ce în Bruges, asaltat în orice parte de pitoresc, îl găsești pretutindeni, fără să-l poți evita.”
Am fost astăzi în Bruges. Veneția Nordului sau Amsterdamul Belgiei (datorită canalelor), nu are decât foarte puține în comun, de fapt, cu aceste orașe. Este, cred, primul oraș care m-a făcut să simt că nu am cuvinte pentru a-l descrie. Ce să spun…? Să spun că m-am îndrăgostit de el? Am mai spus-o de n alte ori pentru n alte locuri. Că m-am simțit “acasă” deși nu mai fusesem niciodată acolo? M-am simțit “acasă” și în Paris, și în Hawaii…. Că am fost fericită perfect și complet astăzi, acel gen de fericire și de plentitudine în care simți că nu mai ai nevoie de nimic pentru că, de fapt, ai totul? Am mai spus-o despre și în multe alte locuri…
Cred că singurul lucru pe care îl pot spune despre Bruges și pe care nu l-am mai spus despre alt oraș (până și cuvântul oraș mi se pare nelalocul lui, căci Bruges e mai curând burg, un burg medieval cum rar mai găsești în viață) este că: mă bucur că există. Când l-am văzut pentru prima dată, n-am putut spune decât: “Doamne… Mulțumesc!” Și nu mulțumeam pentru că am ajuns acolo, ci, pur și simplu, pentru că acest burg există. Asemenea locuri rascumpără parcă, prin Frumusețe, o parte din mizeria și durerea existente în lume… Din momentul în care am coborât din mașină, în prima oră, până m-am obișnuit cu Frumusețea din jurul meu, mi-au dat lacrimile din zece în zece minute. Nu exagerez. O astfel de reacție n-am mai avut până acum. Mi-au mai dat lacrimile când am văzut vitraliile Domului din Milano, în basilica Sacre-Coeur, privind soarele apunând peste Marsilla din cel mai înalt punct și când am văzut Honolulu de sus, în timp ce cădeam cu parașuta. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat constant, timp de o oră…
Bruges are acel gen de frumusețe ce pare naturală, firească, de parcă n-ar fi putut nici măcar să fie altfel. Acea frumusețe care nu te face să pleci capul, să porți smoching și cravată, să ai grjă de propriul mers și limbaj ca de-o floare rară. Bruges te acceptă așa cum ești, de parcă nici n-ai putea fi altfel decât ești, de parcă nici n-ar trebui să fii. Atât tu, cât și el, sunteți perfecți și compleți exact așa cum sunteți. Mă simt altfel după Bruges. Simt că a produs niște schimbări în mine. Legate de-o înțelegere mai profundă a esenței, a momentului, a…propriului Eu. Prin firescul propriei Frumuseți, al echilbrului și coeziunii arhitecturii.
Astăzi, fericirea mea, toate sentimentele despre care v-am scris până acum, au fost generate de Frumos. Un Frumos în care fiecare arhitect, fiecare țesător, pictor, sculptor, peisagist, vopsitor a avut un rol esențial. De la cei care s-au ocupat de ansamblu, până la cei care au avut grijă de detalii (chiar mă gândeam, hoinărind prin ciocolateriile, dantelăriile și magazinașele sale, că trebuie să fie foarte frumos să faci funde de satin sau să pictezi cutii de ciocolată – o minunăție!, și am simțit respect și admirație pentru oamenii aceștia care, deși ne fac viața imperceptibil și discret mai frumoasă, trec cel mai adesea complet neobservați. Nimeni nu știe cum îi cheamă, puțini se gândesc “ce artist”!)
Cel mai frumos moment al zilei? Clipele petrecute în Bazilica Sângelui Sfânt. Eram obosită, căci mergeam deja de vreo 6 ore, așa că mă simțeam puțin prea încărcată de informații și frumuseți. Am intrat… și-am tăcut. Copleșită, ne… pământeană. Am simțit efectiv că am ajuns pe altă lume…o frumusețe caldă și plină de culoare, o frumusețe prietenoasă, încărcată de istorie, discretă, intimă și totuși… impresionantă… Lumina se vărsa prin păienjenișul vitraliilor viu colorate, ajungând pe lemnul închis la culoare dinăuntru, asemenea unei pulberi de cretă în nuanțe pastel, răspândită de-un copil divin în jocul său de-a Creația… Camera bazilicii era scăldată în mierea lichidă a unei după-amieze frumoase de început de toamnă, o muzică la fel de discretă, dar de pătrunzătoare, ca și parfumul florilor de tei, plutea prin aerul ușor tămâiat.
Epoca de aur a acestui oraș a fost demult, în secolele XIV-XVI, când ducii de Burgundia, succesorii conților Flandrei, și-au stabilit curtea în orașul Bruges. Unii au considerat-o ultima curte din epoca medievală și, odată cu apariția breslelor, a devenit cel mai mare și mai puternic oraș comercial din nordul Alpilor (35 de țări europene, alte țări și republici dețineau piețe de desfacere și ambasade în așa numitul Bruges de Aur). Astăzi, găzduiește cele mai importante festivaluri religioase din regiune: Procesiunea Sângelui Sfânt (are loc de ziua Înălțării și e sărbătorită prin două festivaluri separate), Carnavalul Copacului de Aur (care se desfășoară odată la cinci ani și celebrează prosperitatea orașului burgund) sau Reiefeestul, desfășurat pe malul apei, care reînvie momente din istoria orașului, odată la trei ani.
Vă sfătuiesc să culegeți în buzunarul vizual Piața Burg, cu primăria (Stadhuis), Biroul Funcționarilor Locali și vechea clădire a tribunalului (Oude Griffie), decorate într-un superb stil renascentist-flamand, Palatul Gruuthuse, Centrul de Dantelă din Baalstraat, Casa Vămii și, firește, catedrala Notre-Damme, cea mai mare biserică gotică din Țările de Jos, în care puteți admira statuia Madonna cu pruncul a lui Michelangelo. Apoi, la plecare, să le presărați pe cărările memoriei afective, să vă amintiți (pe) unde să vă întoarceți J.
O experiență demnă de consemnat în analele sufletului este vizita la Prinselijk Begijnhof, mănăstirea beghină care astăzi este cel mai încântător refugiu din Flandra. Femeile din mănăstire nu mai sunt beghine, dar aparțin ordinului benedictin. Ordinul beghin a apărut în secolul al XIII-lea, pentru a oferi femeilor nemăritate sau abandonate șansa de a trăi într-o societate sigură și respectabilă, fără a depune jurămintele ordinului monahal. În mod tradițional, membrii ordinului se dedicau îngrijirii bolnavilor sau își câștigau existența prin fabricarea dantelei. Casele albe, dantelate, nu par atinse de patina timpului, ci mai curând însemnate cu creta importanței lor istorice și purității atemporale ale sufletelor locatare.
Bruges-ului i se spune La Morte din cauza faptului că tot orașul arată ca un muzeu arhitectural. Mie îmi aduce a decor rafinat de film de epocă, fie ea chiar și sau, mai ales, medievală. Fiecare casă mi s-a părut construită, pictată, gândită și poziționată cu precizia cu care un bijutier de lux așază pietrele prețioase în structura unei coroane regale. Splendid. În Bruges, mă simt personaj de poveste. Nu Alice în Țara Minunilor, dar acea Ana-Maria care și-a găsit țara minunilor. Sunt îndrăgostită până peste capul meu din nori de Bruges și fluturi tropicali, uriași, își vântură aripile înăuntrul propriului piept, cu fiecare pas, pe fiecare dală de piatră.
Sunt absolut convinsă că o să mă mai întorc în Bruges. De multe ori. Cu siguranță în perioada în care-mi voi căuta decorațiuni pentru propriul (viitor) cămin (am fost iremediabil cucerită de anticariatele sale și de magazinele de decorațiuni). Și de alte câteva ori. Sau multe ori. Căci frumusețea sa pitorească e numai bună de încărcat bateriile sufletului și de aprins foalele imaginației. Îi spuneam cuiva, în timp ce rătăceam pe străzi, că eu nu-mi pot imagina o întâlnire proastă în acest oraș, căci e prea frumos ca să le permită oamenilor să se plictisească J.
Pentru un spa sufletesc veritabil, cu infuzii de pitoresc și Frumos, recomand Bruges.
Citiţi şi
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
