Ăsta va fi și titlul cărții pe care vreau să o scriu. Iar de curând mi s-a întâmplat un lucru pe care eu l-am interpretat ca pe un semn că sunt pregătită, că am făcut tranziția spre femeia care îmi doream să fiu. 🙂
Ce se întâmplase? Mă fugărisem, eu – cu mașina mea, un BMW seria 5 de care eram foarte mândră, cu un alt șofer, și ăla suficient de nebun încât să flirtăm cu mașinile pe un drum spre nicăieri, prin oraș.
Am intrat în giratoriu și am auzit o mașină turată mai tare decât obișnuit și mi-a trecut prin cap să văd cine o conduce. Eram curioasă. Am mărit un pic viteza și am văzut un bărbat singur și atrăgător la volanul unui automobil BMW, fără să mai spun că părea să aibă și el un interes pentru mașina mea. 🙂
Mergem o bucată de drum în paralel, zâmbește el, zâmbesc și eu, accelerează el, accelerez și eu… nimeni pe drum, loc suficient și la stânga și la dreapta. Și mă gândeam la zâmbetul meu, la libertatea care mă cuprinsese și la cât de fain mi-a zâmbit, cum ne-am fugărit pe străzi și cum ne-am luat la revedere într-o intersecție și am plecat fiecare în ale lui, cu gura de la o ureche la alta de zâmbet și de libertate în plămâni, în ochi și în suflet.
Și mă gândeam la mine, eu cea de până în 38 de ani, la doamna care n-ar fi făcut niciodată așa ceva, care a fost la locul ei și ar fi crezut despre ăștia doi care se fugăreau cu mașinile că nu e mai nimic de capul loc, că sunt doar niște iresponsabili care ar putea provoca un accident.
38 de ani trăiți într-un șablon care a strâns-o de gât și de suflet și în care învățase să fie la locul ei, serioasă și muncitoare, hm… ceea ce nu era rău deloc. Dar mai învățase și că râde ca o capră, că dacă stai, îți stă norocul, deci nu poți să te oprești niciodată din nimic, că ea este o doamnă și că nu trebuie să ajungă subiect de bârfă, că distracția este doar pentru pierde-vară și aici nu era cazul, pentru că ea învățase (vezi mai sus) să fie serioasă. Și în niciun caz nu și-ar fi permis să se fugărească cu mașina cu bărbați necunoscuți și să râdă cu ei, așa, aiurea.
Schimbarea începuse timid cam de pe la 35 ani, când începuse să înțeleagă ce vrea, ce simte, cine este și ce este al ei din tot ce avea.
Pe la 38 știa deja cum vrea să trăiască, ce vrea să mai facă în viața asta și unul dintre lucrurile de pe listă era să râdă… așa ca o capră… cu (ne)cunoscuții din viața ei.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
