Șoferul

Auzi soneria de la intrare. Ieși în hol și deschise ușa. În fața ei se afla un bărbat complet necunoscut.

– Sărut mâinile!

– Tu cine ești?

– … șoferul, spuse el zâmbind ușor. Am venit să vă iau.

Îmi pare rău, dar nu te cunosc. Și îi trânti ușa în nas, puțin speriată și nervoasă.

Se întoarse în sufragerie, scoase agitată mobilul din poșetă și apăsă butonul de redial. Așteptă câteva secunde până se formă numărul, bătând nervoasă cu tocul pantofului în podea. Era ocupat. Închise și apăsă iar butonul de redial. După câteva secunde, același lucru, ocupat. Agasată, aruncă mobilul în geantă și luă de pe birou telefonul fix, formând numărul de fix al Mireillei. În sfârșit, suna!

– Ce se întâmplă?, o luă direct.

– La tine sunam și era tot ocupat. Vezi că Antoine nu mai poate ajunge să te ia. A făcut nu știu ce pană. O să rezolve. Pierre a trimis pe altcineva să te ia.

– Știu. Tocmai i-am închis ușa-n nas. Puteai să mă anunți din timp…

– Când?, întrebă Mireille pe un ton puțin cam apăsat. Tocmai ce m-a sunat de pe drum să-mi spună că are probleme cu mașina și că l-a rugat pe Pierre să trimită pe altcineva să te ia.

În fine! Sper să mai fie la ușă. Dacă nu, o să comand un taxi. Ne vedem acolo.

Închise telefonul. Înainte de a ieși din casă se mai privi o dată în oglinda din hol și deschise ușa de la intrare. Tipul era încă acolo, în fața ușii, impasibil, răbdător, cu mâinile împreunate în fața bazinului, ca un fotbalist care-și apără bijuteriile.

– Să mergem!, îi porunci, fără a-i da nicio explicație.

Tipul i-o luă înainte, fără niciun comentariu, deschizându-i larg ușa liftului, făcându-i loc să intre. Coborâră în liniște, deși ea puțin agasată și agitată. Ce încurcătură!, gândi. Ieșiră din clădire tot așa, el protocolar și foarte serios, deschizându-i ușile, după care se strecura rapid pe lângă ea, pentru a-i deschide în final portiera mașinii. Inițial, intenționase să-i deschidă portiera din față, însă se răzgândi în ultima secundă și i-o deschise pe cea din spate, din diagonala șoferului, amuzându-se în sinea lui de propria-i glumă și de rolul pe care-l lua în serios.

Aimee privi contrariată mașina, se așeză pe bancheta din spate, își aranjă puțin rochia și își privi agitată ceasul.

– Cum te numești?, îl întrebă cu un ton cam superior.

Tipul o privi scurt prin oglinda retrovizoare, ridicând ușor din sprâncene și zâmbind aproape imperceptibil.

– Mă numesc Mark.

– În fine, spuse indiferentă, să ne grăbim!

Nu înțelegea de ce avea starea aceea agitată. Era o petrecere ca oricare alta. Și totuși, avea o cumplită stare de anxietate, de care nu știa cum să se dezbare.

Tipul semnaliză că se angajează în trafic și porni mașina în grabă, însă lin și fără zdruncinături sau claxoane în urma lui. Drumul nu avea să fie lung, însă niciunul nu mai spuse nimic. Din când în când, la câte un stop, își permitea să îi arunce câte o privire scurtă, în fugă, prin oglinda retrovizoare. Ea însă nici nu-l băga în seamă. Privea pe geam, cu o mină compusă, deși înăuntrul ființei ei se petrecea o furtună pe care nu și-o putea explica. Valuri de sentimente contradictorii, apocaliptice, o gâtuiau, aducând-o în pragul disperării. Cu toate astea, privea impasibilă peisajele care se perindau prin fața ei, fără a le înregistra în vreun fel.

După câteva minute, îi spuse, fără să privească înspre el:

– Trebuia să verific cine ești.

– Desigur, doamnă, îi răspunse el, zâmbind iar din colțul gurii.

– Cine știe cine puteai fi!, mai adăuga ea justificativ.

– Nu mi-am dat seama că arăt atât de înspăimântător, mai glumi el aproape în șoaptă, nehotărât dacă voia să fie auzit sau nu.

Aimee nu-i mai răspunse. Considera că și așa vorbise prea mult cu acest necunoscut care-i fusese trimis pe post de șofer. Cine știe, poate că era vreun cunoscut căruia Pierre îi ceruse să-i facă serviciul ăsta sau chiar îl angajase doar pentru seara aceea. Oricum, părea să fie mașina personală. Nu înțelegea aproape nimic, dar hotărî să nu-și mai bată capul cu asta. Era deja prea mult pentru ea. Toată agitația și nebunia aceea, pregătirile. Și senzația permanentă de disperare, care nu-i dădea pace…

În mai puțin de jumătate de oră se aflau deja în fața clădirii. Parcă mașina, opri motorul și coborî grăbit pentru a-i deschide portiera și a o ajuta să coboare din mașină. Îi mulțumi abia imperceptibil, aruncându-i un surâs înghețat, după care porni spre intrare, uitând complet de existența lui. Aruncă o privire agitată peste capetele tuturor, încercând să o repereze cât mai repede pe Mireille. O zări imediat în mulțime și porni spre ea, precipitată. Înainte de a ajunge lângă ea, aceasta o observă, îi făcu un semn rapid cu mâna și îi șopti în fugă, la ureche: Vorbim imediat ce se termină toată nebunia asta. Mai ai răbdare te rog câteva minute. După care dispăru însoțită de doi tineri.

Aimee rămase deconcertată, neștiind ce să facă. Deodată, simți în ceafă o respirație caldă. Întoarse puțin capul și-l descoperi pe Mark. Parcă ar fi un body guard, își spuse. În mod ciudat, îi păru bine că nu rămăsese complet singură acolo, printre toți necunoscuții aceia. Nici pe Mark nu-l știa de mai mult de o oră, dar tot era ceva.

Lumea începu să se agite și să se concentreze asupra micii scene aranjată special pentru discursul care urma să se țină. Tipul o flanca pur și simplu, ferind-o de îmbulzeală. În cele din urmă, făcu ceva ce o uimi chiar și pe ea: îl luă de braț și îi urmă pe ceilalți, încercând să ajungă cât mai aproape de centrul acțiunii, pentru a nu o pierde din ochi pe Mireille. Imediat ce avea să se termine totul, se va duce după ea să stea de vorbă. Nu-și dădea seama de ce simțea că, discutând cu Mireille, senzația aceea de disconfort și teamă se va disipa și în sfârșit se va putea liniști.

Mireille avusese dreptate. Totul dură mai puțin de cincisprezece minute. Nici măcar nu fusese foarte atentă la ce se spusese acolo. O urmărea doar pe prietena ei și atât. Lumea începea să se răsfire, parte din ei pornind către bufet, iar alții către terasă. Mireille îi făcu semn cu mâna către una dintre saloane. Aimee lăsă brusc brațul lui Mark și se îndreptă către locul indicat.

– Te sărut, îi spuse strângând-o în brațe mai mult decât era cazul.

Mireille o îmbrățișă și ea, prelungind gestul mai mult decât de obicei.

– Ei bine, și acum spune-mi ce se petrece.

– Ce să se petreacă?!

– Știi bine ce vreau să spun! Tu nu faci niciodată astfel de încurcături.

– Ce vrei să-ți spun?! Am cancer! Și dacă ar fi doar asta..

Aimee o privi ca lovită de trăsnet, nereușind să proceseze informația.

.- ..?…Când…?

– Nu cum, când sau de ce. Ci cât. Doctorul mi-a spus că mai am cel mult două luni de trăit.

– Pentru numele lui Dumnezeu, Mireille, ce glumă e asta?

– Nu e o glumă, te asigur. E doar renghi pe care mi-l joacă Doamne Doamne, numai el știe cu ce scop. Asta e! N-am ce să mai fac. Niciun tratament din lume nu mă mai poate ajuta. Așa că am hotărât ca timpul pe care-l mai am la dispoziție să-l trăiesc ca și cum aș mai avea de trăit o veșnicie.

Aimee nu reușea să se adune. Toate informațiile veniseră de-a valma peste ea, una mai groaznică decât cealaltă. Nu reușea să spună nimic. În condițiile date, ce ar mai fi putut spune?!

– … draga mea Mireille…

– Da, știu. Nici eu nu înțeleg nimic. Și nici nu cred că mai am suficient timp să o pot face. Așa că m-am resemnat. N-am vreme să mai trec prin toate fazele, de negare, revoltă și tot restul. M-am hotărât să trăiesc doar în prezent. În clipa asta. Acum, stau aici cu tine și vorbim despre sfârșitul lumii, așa cum o știm noi două. Sfârșit care pentru mine va veni în cel mult opt săptămâni. N-am timp nici măcar să șterg de pe listă ce îmi mai propusesem să fac în viața asta. N-am timp de nimic.

– De ce n-ai renunțat atunci la…?

– Ce rost avea să le dau și viața lor peste cap. E ultimul eveniment pe care-l organizez. N-am avut timp să realizez nici măcar atât, că este ultima oară când fac asta.

– Și acum…?, îi scăpă lui Aimee, fără să vrea.

– Și acum nimic. După seara asta mă duc acasă, beau toată sticla de șampanie pe care o păstram pentru ocazia aceea deosebită care nu o să mai vină niciodată, după care am să merg la culcare. Iar mâine, o să văd.

– Pierre?

– … îl știi! Un optimist iremediabil. Măcar el va apuca să nege realitatea. Până-l va lovi drept în frunte.

– Ai mai consultat și alți medici? O altă opinie?

– Am fost la cinci medici. Toți mi-au spus același lucru. Același diagnostic. Chiar și numărul de săptămâni pe care le mai am le-a ieșit la fel. După al patrulea medic, am început să mă simt ca într-un film cu nebuni, în care medicii s-au vorbit între ei să nu-mi mai dea nicio șansă. Cine știe, poate că sunt un… experiment.

– Mireille!

– Asta-i bună acum! Sper că nu ai de gând să mă mai cerți! E tardiv. Nu mai apuc să mă fac fetiță cuminte. Cine știe, poate asta e pedeapsa mea.

– Dar, Mireille…

Mireille o luă din nou în brațe și o sărută.

– Asta e! Și cât a fost, a fost frumos! Ne vedem în viața viitoare, adăugă ea, făcând eforturi vizibile pentru a se putea menține pe poziție. Dacă te apuci să plângi acum, nu o să mă mai pot abține nici eu și ne facem amândouă de râs. Și nu cred că așa vrei să își amintească lumea de mine. Te las acum. Trebuie să mă întorc la ceilalți.

O mai sărută încă o dată pe obraz, îi strânse mâna și ieși, aranjându-și bucla aceea veșnic rebelă, pe care nu o putea face niciodată să stea așa cum își dorea.

Ieși și Aimee după ea, de teamă să nu rămână acolo, singură și disperată, doar ea cu mobila aceea necunoscută și rece, și cu o veste pe care încă nu putea să-o pătrundă. Nu avea niciun sens. Doar tumultul acela de sentimente, agitația și disperarea aceea care nu-i dăduseră pace în ultimele zile le putea înțelegea acum. Ce cumplit trebuie să-i fi fost Mireillei!

La ieșirea din salon, îl zări din nou pe Mark. Omniprezentul Mark. Oare să-l fi angajat Mireille să aibă grijă de ea, știind ce veste avea să-i dea?! Nu mai conta! Se agăță din nou de brațul lui, simțind că o lasă picioarele.

– Te rog frumos, scoate-mă de aici!

– Desigur, doamnă!

Îi făcu loc să treacă, sprijinind-o cu un braț și ocrotind-o cu celălalt. O conduse ușor către ieșire.

– Unde vreți să mergem?

– Acasă!, rosti răstit, regretând imediat. Poate că totuși nu ar fi trebuit să plece. Să mai rămână puțin. Să mai stea măcar câteva minute cu Mireille. Dar Mireille mai avea foarte puțin timp la dispoziție, timp pe care trebuia să și-l împartă cu toată lumea, cu toți cunoscuții și, nu în ultimul rând, cu familia. Cu Pierre. Bietul Pierre! Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire!

Se strecurară printre invitați, ieșiră în curte și apoi merseră în tăcere până la mașină. Mark îi deschise din nou portiera din spate. Aimee îl privi deznădăjduită:

– Aș putea sta pe scaunul din față?

– Desigur, îi răspunse el. Vă rog, și făcu un pas înapoi, deschizând portiera din față.

Porni mașina în liniște, având parcă și mai multă grijă să nu o tulbure decât avusese la venire. Parcurseră drumul în tăcere. Aimee nu mai privea pe geam. Oricum, de-acum era întuneric. Își fixase privirea asupra mâinilor pe care și le împreunase în poală, aproape în chip de rugăciune. Pentru ce să se mai fi rugat de-acum? Ca Mireille să părăsească lumea asta fără suferință? Măcar atât!

Doamne, am plecat ca o hoață! Ce-o să zică Mireille?!, realiză ea. De parcă am mers până acolo doar ca să aflu vestea asta îngrozitoare… Cine știe, poate pentru asta și mersese până acolo. Ce ar mai fi putut face?! Să rămână și să petreacă? Să se prefacă? Să-și spună că totul e bine, că viața merge înainte… viața ei, căci a Mireillei urma să se curme în câteva săptămâni. Simțea cum o podidesc lacrimile, dar nu voia să se facă de râs în fața acestui necunoscut. Își împreună mâinile și mai tare, strângând cu putere degetele, pentru a se putea ține tare.

Drumul de întoarcere păru și mai scurt decât la venire. Ajunși în fața clădirii, Mark parcă mașina, opri motorul și coborî din nou să-i deschidă portiera. Ideea de a se duce acum acasă, singură, doar ea și știrea că… simțea cum i se curmă picioarele. Se sprijini din nou de brațul lui Mark și avu un sentiment oribil, ca și cum s-ar afla deja în urma unui cortegiu funerar. Ce oroare! Simțea cum o ia amețeala. Avea nevoie de o tărie! Și, în orice caz, să nu rămână singură acum. În noaptea asta.

Urcară tot în tăcere. Tăcerea asta de sfârșit de lume. Îi venea să urle de disperare. Cu mâinile tremurânde scoase cheile din poșetă, încercând fără succes să o nimerească pe cea potrivită și să descuie. Cu un gest aproape tandru, Mark îi luă cheile din mână și descuie el. Scoase cheile din yală și deschise larg ușa. Îi venea să se arunce la pieptul lui și să dea drumul la lacrimi. Ca și cum ar fi simțit asta, Mark o luă de după mijloc și închise ușa în urma lor.

Odată ajunși în hol, nu se mai putu abține și izbucni în plâns, disperată și deznădăjduită, cu mâinile lăsate în jos, a resemnare. Mark o luă în brațe și o lipi de pieptul lui, după care o ridică ușor, ca pe un copil, și o duse pe sus până în dormitor și o așeză pe pat. Înfricoșată că în următoarea clipă va rămâne singură, printre suspine, îl întrebă în șoaptă:

– Poți să mai rămâi puțin cu mine?

Fără niciun cuvânt, Mark se supuse. Își scoase pantofii și se așeză lângă ea în pat, cuprinzând-o în brațe. Aimee continuă să plângă pentru o vreme, până ce într-un final ațipi.

La un moment dat se trezi. În cameră era întuneric beznă. Nici măcar luminile din stradă nu mai ajungeau până la ea. Probabil că am lăsat transperantele trase, gândi. Încercă să se ridice și în același timp îi simți îmbrățișarea și respirația calmă, caldă și plăcută. Nu era singură. Rămăsese. Oare cine era acel om care dormea lângă ea, în patul ei, în dormitorul ei? În urmă cu câteva ore nici nu știa că există. Dar nu asta conta. Conta doar faptul că nu era singură. Că ei doi erau vii și că viața lor nu le era pusă sub semnul întrebării. Din câte știau…

Deși întuneric, ridică privirea spre el. Mark nu dormea. Respira în continuare liniștit, dar nu dormea. Simțea cum respirația lui îi mângâie fața. Gura ei se afla foarte aproape de a lui și aproape că respirau în același ritm. Simți cum Mark o trage ușor și mai aproape de el. Nu se împotrivi. O sărută și îl lăsă să o sărute, fără să i se împotrivească câtuși de puțin. Iar el continuă să o sărute din ce în ce mai intens și să o tragă și mai tare înspre el. Se agăță cu disperare de el, de această ocazie de a celebra viața. Începu să-i deschidă nasturii de la cămașă, iar el să-i deschidă fermoarul de la rochie. Gesturile lor erau din ce în ce mai agitate, mai disperate… într-un final ajungând aproape să-și smulgă hainele unul altuia.

Nu mai voia să se gândească la nimic. La consecințe, la ce avea să se întâmple peste două luni, la faptul că nu-l cunoștea absolut deloc. Nimic nu mai conta. Trăia doar în acel aici și acum, cu fiecare por, cu fiecare respirație, cu fiecare gest și sărut. Făcură dragoste ca de început și de sfârșit de lume, fără precauții și fără să-și asume niciun fel de responsabilitate.

Doar Viața conta de acum!

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm

Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…

Mi-am permis să mă îndrăgostesc

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.