Eram în aceeaşi cofetărie, cu ochii pe aceeaşi tartă cu fructe. Fructe de seră, fructe de conservă, fructe refuzate în altă parte. Se aştepta să cadă, din nou, peste noi, Crăciunul. Era aglomeraţie, doamne manichiurate băteau, iritate, din picior, pierzând timp la coadă, să ridice comenzile de cozonaci şi prăjituri ca de casă. Două vânzătoare, la rândul lor nemulţumite că nu terminaseră încă pregătirile acasă, serveau ineficient, sluţind un zâmbet impus de sezon. Am comandat prăjitura în acelaşi timp şi, ca să scăpăm de reproşurile bine îmbrăcate ale celor ce aşteptau, ne-am retras într-un colţ de tăcere, să o împărţim. Aceeaşi cofetărie, aceeaşi masă, singurii uitaţi fără sărbătoare. Uitaţi de timp, de vuiet, de colinde. Atunci a început viaţa mea, cea de dincolo de orice urmă de realitate. Un singur ungher se încăpăţâna să se autoflageleze fără lumină. Eram atât de fericită, încât sufeream.
Nu voia să ne afişăm sufletele în public. La început am crezut că e însurat, apoi că secretul, ca o prejudecată, odată aflat, va pune la pământ zidirea, temelia, ca un blestem, apoi am crezut că îi era ruşine cu mine, că nu eram frumoasă, că nu eram mai tânără, mai de lăudat. Pe toate reproşurile mele se lăsa tăcerea. Mă iubea şi mă uram că nu era de-ajuns. Când eram împreună, nu mai aveam nimic, îmi dăruia şi aşteptam de la el totul. Locuiam separat, ne visam separat, toate prânzurile erau o deznădejde şi o pedeapsă pentru sănătate. Nu mergeam la aceleaşi petreceri, nu împărţeam acelaşi taxi.
Doar odată s-a întâmplat să ne întâlnim, fără să ştim cum a fost posibil şi ce era de făcut. Nişte prieteni îşi sărbătoreau ziua de naştere şi îi adunaseră, şi dintre cunoştinţe, pe toţi cei care le erau de-o seamă. Aşa s-a ajuns să se închirieze tot parterul unui hotel şi barul de la primul etaj. Se nimerise tot pe o vreme ce aştepta nişte sărbători şi unii veniseră şi se cazaseră cu o zi înainte. Un astfel de invitat, cu pofta însetată peste măsură, m-a tras după el pe ringul de dans şi, fără niciun respect pentru melos şi paşi, a început să mă sărute pe după ureche. M-am tras înapoi, disperând să-mi ascund supărarea. Orgoliul lui avea însă alte planuri. A început să gesticuleze şi să strige la mine, că nu eram întreagă, că semnasem un jurământ cu frigiditatea, că încercase de mai multe ori, că nici acum nu înţelegea dacă mai eram om sau stană de piatră. Atunci i-am simţit ochii, întorcând pe dos o conversaţie. Ceilalţi mă dureau pe toată pielea, flămânzi, în aşteptarea unui răspuns. O lume ca de pe altă lume. După ce şi-a trântit pe jos jignirile, scârbit de lipsa mea de ruşine, invitatul cu păcate de binefacere s-a întors pe călcâi şi a plecat, lăsându-mă la mila mulţimii. Când mi-am dat seama că, deşi durerea mă ţinea pe loc, lacrimile, care ar fi spălat din conştiinţe, nu aveau să vină, am plecat, cu imaginea lui, convenţională, pe retină. Îl uram. Da, îl uram stingher, căci nu puteam altfel. M-a ajuns din urmă, pe culoare, a mimat cei mai simpli paşi de dans, fără vreo încercare de sufocantă apropiere, doar şoaptele, împingând disperarea printre dinţi, îmi spuneau că sunt frumoasă, că sunt pentru el iubire.
Nu l-am părăsit. Era numai chin în încercările noastre, dar dincolo de toate etichetele, era unicul gust al fericirii. La câteva zile distanţă, m-a invitat să-i cunosc mama. Doamne, cât îmi mai doream rochia de mireasă! Deşi mă acceptase ca parte din el însuşi şi din familie, circumstanţele noastre nu s-au schimbat. Nu ieşeam nicăieri împreună, în afară de ce simţeam nu aveam nicio altă dovadă că exista în viaţa mea. Doar o durere în piept, o ruptură de suflet.
Apoi, într-o zi, nu a mai răspuns la telefon. Vorbeam rar şi zgârcit, doar ca să prevenim dezamăgiri din pierderea de direcţie a rutinei. După câteva zile de bătut la uşă fără răspuns, mi-am pierdut minţile şi dispreţul pentru alcool. La început, l-am implorat să deschidă, apoi am început să urlu, blestemându-l, să bat cu pumnii, cu picioarele, să scuip, să plâng. M-a luat în braţe de pe preşul care adunase toate noroaiele trecerii noastre. A mângâiat răstignirea sălbăticiei pe clipa de nebunie. Când am deschis ochii, peste mirosul dulce-liliachiu, pe care îl ţinusem minte, am văzut-o toată în negru. O chemaseră vecinii, prea uluiţi ca să se apropie. Atunci totul s-a transformat în negru şi mi-a smuls ochii. Fiul ei murise de cancer. Nu ştiusem să-l fac bine. Nu era vina mea, îmi striga, dar negrul acela mă cuprindea, mă înghiţeau valuri şi nu mai aveam nevoie de aer.
La spital le-am scăpat de trei ori printre degete, dar s-au încăpăţânat să mă aducă înapoi. Până la urmă, am lăsat totul şi m-am întors singură.
Viaţa e cancerul meu, singura portiţă de scăpare – amintirile.
Trăiesc, merg, mănânc, am copii, râd, îmbrăţişez, cânt când sunt singură, trăiesc, iubesc la umbra unei mari iubiri. M-am născut cu o voinţă frântă de singurătate.
P.S. Vă mulţumesc că aţi dat viaţă tuturor poveştilor mele, vă doresc suflet, iubire şi minţi obraznice, chiar când rămân cuminţi. La mulţi ani! Să fiţi fericiţi, fericite de 2018 ori!
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
