Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

21 December 2018

cosmisian– De ce te-ai oprit? Care este finalul?

– Finalul? Asta e ce te interesează pe tine?

– Nu înțeleg legătura. Un tip citește o carte. În ea se descrie viața unei fete.

– Da, autorul o descrie dintr-o suflare, de parcă ar fi o biografie dictată de cineva care vrea să…

– Să ce? Să o găsească cineva?

– Poate. Cartea este simplă. Are opt capitole. Nu începe de niciunde. Autorul doar descrie cadre din viața ascunsă a fetei. Nu este o autobiografie. Nici părtinitoare.

– Și spui că el a s-a îndrăgostit de o fată dintr-o carte și apoi a găsit-o fix pe ea, în realitate.

– Da. A recitit cartea de multe ori, poate puțin obsesiv. Cumva, se îndrăgostise de personajul feminin din carte atât de mult, încât nu a mai putut citi o altă carte. Genul de dragoste despre care poți spune că te absoarbe în povestea ei.

– Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să-mi spună că și-a întâlnit jumătatea din carte în viața reală.

– Hmmm…

– Că am citit cărți și ne-am fi dorit să fim în locul multor personaje de acolo pot accepta mai ușor, dar nu să transpui fantezia în realitate. Asta pare mai curând imposibil.

– Spui tu asta!

Mesteacan 2

– Și eu am citit cărți de dragoste, eram cu sufletul acolo la fiecare paragraf. Hm! Zici că trăiam acolo. Dar, după ce am închis cartea, tot la realitate am rămas.

– Sună trist ce spui tu acum. Mă uit la chipul tău alb, curat ca o pagină ce așteaptă mângâiere și mă întreb: Crezi că dragostea din cărți care îți făcea ție sufletul să rezoneze, trupul să își contracte inima și pumnul de emoție, pieptul să îți expire dur tot aerul din lume nu există?

– Stai puțin aici! Că nu înțeleg. Când am descris eu toate astea? Ce imaginație ai tu! Mă amețești și nu îmi spui care finalul.

– Atunci, cum de ai simțit-o și ai vrut să nu se mai termine cartea?

– Eu nu am trăit niciodată ce am citit în cărți, iar tu ai complicat totul. Care e totuși finalul? Ți-am ascultat prezentarea cărții. Să știi că sună foarte frumos. Te deranjează dacă pun acum înregistrarea asta? Hai să ascultăm împreună.

„Să știi că m-am tot gândit la ce ai spus tu. Ești o carte deschisă, dar scrisă pentru ochii celui care îți urmărește căpruiul schimbându-se în nuanțe imperceptibile pentru cei cu monocromie în suflet. Cum ar fi dacă cineva ar scrie o carte despre tine în care să te descrie în detaliu, să prezinte lucrurile normale prin care treci, dar din interiorul tău, așa cum le percepi numai tu?! Și un băiat să citească acea carte până se îndrăgostește nebunește de personajul din carte, fără să știe că, în realitate, există o fată exact precum cea din carte, exact precum cea de care el se îndrăgostește.”

– Tu asta faci când mergi pe drum? Înregistrezi? Se aud mașini care trec pe lângă tine. Se aude chiar și zăpada scârțâind sub roțile mașinilor. Acum iar revii la început. Mai era din înregistrare. O clipă, că te am la mână.

„Mă tot gândesc ce înseamnă că tu ești o fată ca o carte deschisă. Am în cap câteva idei despre asta… Și cineva îi spune că există o fată, că cea din carte chiar există…”

– Mno, asta mie mi se pare o altă carte. O carte despre o carte… Că nu pare reală. Nu de asta există cărțile? Mie îmi place ce spui. Spune-mi finalul. Hai că eu sunt gata să intru în povestea lor. Mi-ai declanșat imaginația. Acum, hrănește-o.

– Tu crezi că e o carte, o carte despre o carte, unde personajul din cartea despre carte se îndrăgostește de fata din cartea din carte care, de fapt, exista în realitatea cărții despre carte.

– Cred că acum te invidiezi pe tine însuți pentru că nu poți spune și tu ceva simplu.

– Până să ajungem la final, el o întâlnește în realitate pe fata din carte. A citit și recitit cartea doar pentru a o regăsi. Era mulțumit să se obișnuiască cu părul ei lung, cu chipul ei alb, cu ochii ei care irizau de la un capitol la altul în nuanțe de căprui pe care nimeni nu s-a ostenit să le consemneze. Când în sfârșit s-au cunoscut, ea ținea în mâna stângă o cană mare de vin fiert cu scorțișoară. Îi încălzea mâna și din când în când pieptul. El tocmai își cumpărase propria cană. Era prima dată când Târgul de Crăciun din Timișoara vindea vinul fiert împreună cu cana. Amândoi s-au întors brusc în direcție opusă. Și așa s-au ciocnit unul de altul. Privirea lui de ochii ei, mana ei de cana lui. În timp ce el i-a vărsat din ceai pe mâneca dreaptă, ea l-a dat peste cap când nu și-a mai desprins ochii de ai lui.

– Asta e din carte, carte? Nu de alta, dar pare că mă cam descrii pe mine. Zic și eu. Nu că m-ar deranja să te inspir acum pe loc la povestit. Ai cartea aia? Tare curioasă sunt dacă există.

– El se prezintă și își cere scuze, dar nu își mai revine. Vocea ei îi pare atât de cunoscută…

– Cunoscută? Dacă ea e cea din carte, ce imaginație trebuie să aibă de îi știe și vocea! Asta e deja too much!

– Nu se vărsase mult vin pe mânecă, dar puținul acela îi ajunsese pe încheietură și nu e deloc plăcut să ți se lipească degetele între ele de la un vin care mai și îngheață de la frigul de afară. Așa că, o apucă de mână și o trage din mijlocul colegilor ei de serviciu cu care ieșise în oraș. Lucra de puțin timp, dar deja avea un aer de corporatistă mândră de reușită. Nimeni nu îi oferise vreodată ceva doar pentru că e frumoasă. Toate realizările erau pur și simplu datorită faptului că era bună. O deșteaptă frumoasă și sigură pe sine. Cum ei nu o știau aproape deloc, nu au avut nici cea mai mică idee că cei doi nu se mai întâlniseră vreodată înainte.

– Iar te joci și spui de mine. Bine, accept și ideea că orice asemănare cu personajele reale e pură ficțiune.

– Bine. Îți spun finalul.

– Lasă tu finalul, că parcă acum devine interesant. Ok. O prinde de mână. Cred că i-a plăcut. Ce face acum? Ce simte ea? Descrie acum tot. Chiar dacă nu mai e din carte. Alunecă și tu puțin pe lângă, de dragul meu.

– A dus-o la KFC. Fix atât de simplu. A riscat puțin, dar putea conta acolo pe șervețele umede, căldură și mai multe minute de a o cunoaște.

Au vorbit și mâncat la KFC până s-a închis. Au ieșit împreună și s-a plimbat spre casă. Locuiau, fără să știe, aproape unul de celălalt. Amândoi simțeau ceva. El mai mult, doar pentru că vedea în ea exact personajul din carte.

– A dus-o la KFC doar pentru că acolo sunt șervețele umede? Nu ți se pare puțin cam ciudățel? Spun și eu. Cine știe, poate a citit și ea o carte despre el. Uite că la asta nu m-am gândit. Acum știu. Există două astfel de cărți. Fiecare prezintă un personaj în detalii care să te determine să cauți în realitate pe cineva care să se potrivească. Ah, mă simt deja scriitoare. Eu, cea tehnică, devin afectată de muză.

– Tu cam faci mișto. Nu ar fi mai bine să citești tu cartea?

– Ba uite că de data asta, nu! Îmi place când îmi povestești tu, că mai scap și eu degetele printre rânduri.

– Știi ce mi s-a părut mie cel mai demn de notat?

– Că ningea în noaptea în care ei se plimbau spre casă?

– Ah! Te joci. Ninge acum, aici și peste tot. Dar, poate ningea și în povestea lor. Frig știu că le era, chiar dacă el o ținea strâns în palma lui caldă. Felinarele din Timișoara sunt tare sărăcăcioase în lumina pe care o dau. Se simțeau prea bine împreună. Amândoi știau că este puțin cam mult, dar poate era de la vin. Exact, își spunea fiecare în tăcere, e de la vin. Deși, nu am mai auzit pe cineva să spună că vinul fiert se face vinovat de idile.

– Spune-mi totuși, cum e posibil ca el să o întâlnească exact pe tipa despre care se scrisese.

– Și ea să îi răspundă.

– Nu mă aștept ca ea să se îndrăgostească de el. Adică, nu chiar din prima.

– Dar, îl place. Știu amândoi. Nu pot descrie ce simt, poate de teama de a nu zugrăvi ce simt în cuvinte interpretabile, într-o manieră firească, dar neoportună.

– Mai bine nu o face. Tu cam prea ușor mă dezarmezi. Chiar, se vede pe mine chiar tot? Scrie pe fața mea tot? Sunt o carte deschisă sau tu te joci?

– Finalul? Ți-l spun?

– Tu ai făcut poza asta cu mesteacănul?

– Îți place să te citesc?

Pe Cosmisian îl găsiţi întreg aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



3 views




Citiţi şi

Omul nu este niciodată prea bătrân, prea căsătorit, prea sărac, prea bogat, prea urât sau prea frumos să își dea voie să iubească

Cele mai frumoase 10 tablouri despre dragoste

Cum s-o face un cont de Insta?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro