Sunt rebelă şi-mi place!

Oana Simionescu

21 November 2013

Deunăzi, am primit invitaţie în grupul de Facebook ce trebuia să ne ajute la organizarea petrecerii de zece ani de la terminarea liceului. Ştiu, sunt mic copil, încă, dar chiar zece ani?! Parcă mai alaltăieri, fumam ascunsă după sala de sport a liceului, mă ţineam de mână pe sub bănci, în timpul orelor, cu Prima Iubire, şi îmi afişam rebeliunea prin artificii vestimentare deloc de lăudat.

Pe nevăzute, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Desigur, dacă e să mă uit la câte amintiri am adunat în ăştia zece ani, parcă aş putea scrie o întreagă serie de cărţi şi povestiri, care mai de care mai trăsnite. Totuşi, ce mă fac eu când m-or întreba, la adunare: „Tu ce ai mai făcut?”.

Mă uit la foştii colegi: căsătoriţi, cu copii, cu joburi corporatiste şi maşini personale, cumpărate în leasing, rate la bănci şi vieţi atent ordonate, până în cel mai mic detaliu. Nu, nu am vreo problemă cu toate acestea, doar că m-am ferit de ele, cât am putut, prin viaţă. Şi-atunci, eu ce să le spun? „Nu m-am căsătorit, nici n-am vrut copii şi nici maşină. Am un motan, îl cheamă Crocobel şi nu l-am mai văzut de aseară, cand am adormit.” Halal descriere a zece ani, nu?

Nu m-am căsătorit, încă, deşi am cochetat cu ideea de vreo 5 ori, pentru că am ţinut întotdeauna la libertatea mea. Şi cand eram copil, rareori îmi ascultam părinţii, în ciuda sfaturilor bune pe care le dădeau. „Oana, nu te căţăra pe şifonier, pentru că poate cădea peste tine.” Şi putea să cadă, doar că acolo îmi făcusem eu colţul meu de lume şi simţeam nevoia să mă retrag în el zilnic. Şi o şi făceam. Aveam reviste adunate de ani, de către ai mei, un ursuleţ de pluş fără un ochi şi mărgelele bunicii strânse acolo şi aşa stăteam pentru ore, intrând în lumea colorată din mintea mea şi uitând să ies. Acum, să mă leg de bunăvoie în convenţii sociale? Să trimit fericită invitaţii la nuntă, iar oamenii care le primesc să îmi zâmbească, în timp ce, în mintea lor, se desfăşoară planul de bătaie pentru „făcut bani de nuntă, din toată sărăcia, pentru că nu o pot refuza”?

Să mă trezesc zilnic, chiar şi atunci când sunt nemulţumită de relaţia mea, si să-mi accept soarta, pentru că un divorţ ar fi prea mare bătaie de cap? Să merg la risc, cu şanse 50–50, şi să nu ştiu dacă mi-oi fi găsit jumătatea, pentru tot restul vieţii? Să stau şi să mă gândesc cu jind că al meu s-a cam îngrăşat şi nici romantic nu mai e şi parcă ne-am şi plictisit unul de altul, în timp ce parcă mi-ar surâde să mă mai ţină alţi juni de mână şi să îmi recite poezii sau să-mi prezinte melodii? Să-mi pierd farmecul de „domnisoară” în defavoarea celui de „doamnă”? Doamna Oana Simionescu. Pe mine mă sperie ideea că au trecut zece ani de când nu mai sunt puştoaică de liceu, d-apoi aceea de a fi femeie măritată!

Ştiu că motivele mele sunt superficiale şi uşor de combătut prin avantajele căsniciei, dar, de dragul ideii de a fi liberă, nu m-am măritat. Nici nu-mi pare rău şi nici nu cred să o fac prea curând. Am o relaţie, ne iubim, stăm şi împreună, dar ştiu că pot să o închei oricând simt nevoia să o fac, prin simplele gesturi de a îmi „lua lucrurile şi a pleca la mama” şi a mânca enorme cutii cu ciocolată după, până îmi trece supărarea.

Din acelaşi motiv, nici job de corporatist n-am vrut. Aş fi putut fi o corporatistă mediocră de succes, dar am refuzat categoric să aleg calea asta. M-am orientat spre meserii solitare, până când m-am hotărât ce drum vreau să urmez şi mi-am construit-o pe a mea. Am preferat să fac ceea ce iubesc – să am păreri şi să le scriu, în loc să îmi asigur o poziţie socială adorabilă şi sigură financiar. Şi am preferat să pot renunţa atunci când simt nevoia şi să nu mă bată nimeni la cap. În meseria mea mică, să excelez prin pasiune, şi nu să fiu doar o banală figură ştearsă, dintre alte o mie de figuri şterse, care muncesc pentru acelaşi scop: salariul de la sfârşitul lunii.

Cât despre copii, iar nu i-am vrut. Găsisem, de-a lungul timpului, vreo 3 donatori compatibili cu ce aşteptări aş avea eu de la mica progenitură genială ce are să mă moştenească: „Să fie înalt ca tine şi superb ca mine”. Dar asta e o „meserie” din care, iar, nu poţi capitula, dacă simţi că nu mai faci faţă. E pe viaţă. „Once a parent, always a parent”. Eu nu reuşesc să-mi fiu părinte nici mie, d-apoi altora. La ce să chinui un copil cu fumul meu de ţigară, cu muzica dată prea tare, cu programul meu dezordonat şi cu mendrele mele de om care refuză să îşi realizeze vârsta? Poate, odată, am să simt nevoia să mă maturizez, dar, acum, cu siguranţă nu e momentul.

Maşina o refuz şi pe ea categoric, pentru că sunt ecologistă. Şi-apoi, mai am şi frică de viteză. Şi de ce să conduc eu, când o pot face alţii pentru mine, iar eu doar să stau să visez cu ochii deschişi, prefăcându-mă că văd imaginile care se perindă prin parbriz? La volan, ar fi chiar periculos să visez cu ochii deschişi, nu? Aşa că fac un bine omenirii şi refuz maşina.

Şi-atunci, eu ce le spun oamenilor ălora, după ce fiecare dintre ei mă va fi privit cu superioritatea specifică „omului realizat, cu casă, carieră, copii, maşină”? Că eu nu am făcut, în zece ani, nimic din toate acestea, dar că mi-am păstrat libertatea şi sunt fericită pe deplin cu alegerile mele? Că sunt singurul om cu adevărat fericit pe care îl cunosc? Că încă pot veni acasă la orice oră vreau, adormi şi trezi tot la orice oră vreau, călători şi munci din orice colţ de lume îmi doresc şi lăsa hainele împrăştiate pe oriunde prin sufragerie? Că singurul meu scop în viaţă, acum, este să stau un an în India? Că am evitat să mă conformez normelor sociale, preferând să nu depind de nimeni şi de nimic, doar de dragul de a spune, într-o zi, „Am făcut tot ce mi-am dorit, în viaţă?”. Oare ar putea ei înţelege poezia din spatele ideii de a avea un motan numit Crocobel sau poate locul meu nu e la acea adunare, nu încă?



Citiţi şi

Fane

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

Nepotrivire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,437 views

Your tuppence

  1. nixandra / 21 September 2015 21:25

    Bravo Oana! Admir persoanele care au curajul sa traiasca viata exact cum isi propun,departe de conventile sociale si de parerea unuia sau altuia,facand ce vor si cand vor.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  2. Carmen / 21 November 2013 19:17

    daca ai fi cu adevarat libera acest eveniment- reintalnire nu ar pune prea multe probleme nici la modul fictiv vorbind. apoi aceasta afisare a ta de nepasare sau lipsa de virtuti clasice (casatorie, meserii corporatiste) arata alegerea unui mod de viata cu nimic superior/inferior unei meserii liberale… totul este in mintea ta! firea ta boema de a dori un trai pe un an in India ( mizerabila si saracacioasa) poate echivala/concura (daca ai un raport atat de pregnant in comparatie a stilurilor de viata/munca) cu succes cu un an alaturi de un sufletel de copil (plin de nazuri/bolile copilariei). Nu stii cum este sa fii un corporatist, asa cum poate un fost corporatist s-ar bucura de libertatile unei meserii liberale mai din plin decat o faci tu actualmente. Asadar nu ti mai lua aerul de victima lipsita de bunuri materiale/progenituri sau eroina a libertatii absolute de a reintoarce in patul tau de acasa cand doresti! Ai talent cand scrii, in schimb subiectul este atat de plictisitor si de “Sarah J’ Parker”

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 22 Thumb down 5
    Reply
    • Oana Simionescu / 21 November 2013 23:57

      India nu e doar saracie si mizerie, cum nici Romania nu e doar gropi si ignoranta. 🙂

      Hot debate. What do you think? Thumb up 4 Thumb down 4
      Reply
      • Carmen / 22 November 2013 1:21

        Nu ai inteles. Cunosc India 🙂 Ideea e ca orice lucru, orice persoana, orice alegere are si o umbra. Cat despre gropile Romaniei, ele sunt expresiile contemporane insa urbane ale specifitatii spiritului romanesc din filozofia lui L. Blaga…. Daca tot vrei sa vezi poezia si frumosul. Semnat – o corporatista frustrata si “ajunsa” (dupa unii).

        Thumb up 6 Thumb down 1
        Reply
        • Oana Simionescu / 22 November 2013 1:33

          Raspunsul meu anterior ar fi trebuit sa fie mai lung, dar, din terte cauze, l-am rezumat la doua cuvinte.

          Am spus in articol ca “Nu, nu am vreo problemă cu toate acestea, doar că m-am ferit de ele, cât am putut, prin viaţă.”. Asa ca nu e vorba despre nici un fel de victimizare, comparatie sau status superior/ inferior. Eu nu asta am scris acolo.

          Eu am facut o simpla meditatie asupra unui aspect din viata mea, dand motivele mele pentru alegerile mele, si da, am scris subtil si partile negre, nu doar cele bune. Ceea ce ai inteles tu, tine strict de perceptia ta, experientele tale de viata, propriile frustrari si ganduri. Nu sunt ideile mele. 🙂

          Semnat: un om simplu, care incearca sa isi puna cititorii fata in fata cu demonii proprii.

          Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
          Reply
          • Carmen / 22 November 2013 2:19

            Tocmai ca insinuarea subtila sau nu ca unii colegi corporatisti ar putea fi frustrati din cauza unor lacune ca timpul liber iti apartine! Am comentat pt ca mi s-a parut ca ai catalogat superficial o clasa numita corporatisti. Iar eu pot sa pamfletez si in postura de corporatista frustrata, nu? Este un articol, care mi s-a parut interesant, de aceea il si comentez. Accepti asta, nu? Este firesc ca sunt ideile mele si perceptiile mele, asa decurge mecanismul de manifestare scrisa al fiecarei persoane. Nu tin cu dintii la ele. Si banuiesc ca si tu ai momente cand nu esti sigura ca ai/vrei sa ai dreptate absoluta 🙂 Si datorita unei experiente corporatiste, pot sa negociez cu demonii mei si sa obtin un discount la propriul meu ego la un nivel demn, sa realizez ca toate parerile si alegerile sunt “corecte” . Toate bune!

            Thumb up 3 Thumb down 2
          • Oana Simionescu / 22 November 2013 3:27

            Desigur ca accept parerile, altfel nu ar fi avut rost sa stau la discutii. Nu, nu cred ca doar corporatistii sunt frustrati (termenul asta are atat de multe conotatii negative in psihologia comuna, cand, de fapt, frustrarile sunt foarte bune la casa omului, daca ni le putem realiza). Cred ca toti oamenii sunt frustrati, de diferite chestii. De exemplu, pe mine ma frustreaza ideea de a lucra zilnic, de la 9 la 18, cu o ora pauza la pranz, intr-o masa formata din alti 1000 de oameni, fara ca munca asta sa conduca spre o implinire spirituala totala. Sau, ma frustreaza ideea de “cariera”, in sensul larg acceptat. “Ajunsa”, cum i-ai spus tu. Prefer pe cei care vor sa faca lucruri marete, pentru ei si ceilalti, spre deosebire de cei care o fac doar pentru salariu sau status social. De exemplu, eu, dupa ce mor, stiu ca, undeva, imi raman randurile scrise si ca, daca a vrut cineva sa invete ceva din ele si a gasit ceva de invatat, a putut sa o faca. Poate ca am si schimbat ideologia cuiva, la un moment dat. Dar ca si corporatist, ce ramane in urma..? Imi vine in minte cazul tipei care muncea pe rupte, in corporatie, pana a murit de extenuare. A lasat 2 copii in urma, 15 minute de faima si..? Si apoi a fost uitata. De aia ti se pare ca am un “dinte contra” corporatistilor. Pentru ca-l am si-o recunosc. Dar am si niste argumente subiective pentru asta.

            Hot debate. What do you think? Thumb up 5 Thumb down 4
  3. Dan / 21 November 2013 17:48

    Parerea mea: Daca esti cu adevarat fericita, toate gandurile astea nu au niciun fundament. Daca esti fericita, articolul asta nu trebuie sa existe. Esti asa cum ti-ai dorit sa fii si nu ai avea o problema sa mergi la intalnire fara pic de stres. Chiar esti fericita?

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 16 Thumb down 2
    Reply
  4. Aniri / 21 November 2013 17:05

    :))) ca tare! du-te! prin aceiasi chestie am trecut si eu in vara. ‘discursul’ meu a fost ceva de genul: lucrez la, nu m-am casatorit si nici nu vreau acum, copii nu am, dar am doua pisici pe care le iubesc si imi traiesc viata de femeie independenta la 29 de ani :)) – profi au inghitit in sec, prietenele mele au inceput sa aplaude si restul probabil ca au zis ca dap, nu m-am schimbat, am ramasi acelasi copil ‘neadaptat’, da mie nu imi pasa 🙂 – eu imi recunosc inca copilul din mine. asa ca, just for the fun of it: go!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  5. Vali / 21 November 2013 15:20

    Eu zic ca ar fi bine sa mergi, totusi, la intalnirea respectiva. Du-te si spune-le exact ce ne-ai spus noua prin intermediul acestui articol. Pun pariu ca, o mare parte a colectivului respectiv, o sa te invidieze pentru faptul ca ai tupeul de a nu te alinea normelor astora sociale bolnave si pentru faptul ca ai ales sa fii fericita, in detrimentul satisfactiilor de ordin material.

    Thumb up 4 Thumb down 2
    Reply
  6. Rox / 21 November 2013 15:06

    Uhuuu… ii privesti tu cu “superioritatea” omului liber :))

    Thumb up 3 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro